Grămada asta tăcută de ceață l-a prins de braț și-l plimbă aiurea. Somnul.
Să număr oi n-am stare. Stau așteptând, cu ochii la stele, pe tavan.
Visez deja la pădurea și stânca ce mă așteaptă, fără somn și ele, pe poteca de mâine.
Tic tac.. tic tac.
Peșteri, păduri și alte povești frumoase din Apuseni și dimprejur (III)
O nouă zi, o nouă întâlnire neprevăzută cu apa.
Ce altă activitate este mai potrivită la început de an decât un duș rece? Oricare alta.
Cum traseul de astăzi nu plănuia să ofere pielii mele niciun contact direct cu vreo apă limpede de râu, am profitat fără să stau pe gânduri de ocazia aparută. Am profitat ceva mai mult de caldura sacului de dormit, mai apoi.
Cheile Cuților și peșterile atașate lor
Azi nu am gânduri leneșe, ziua oricum se anunțase a fi plimbare lejeră prin Cheile Cuților, un traseu circuit de vreo trei ore. În termosul rămas în mașină de zilele trecute, găsesc o gură de ceai înghețat. Ce termos bun am! Nici nu coborâm bine din mașini, ca ne și ia la mângâiat gerul. În pas vioi de plimbare, începem să urcăm pe lângă pârâul înghetat bine, pe care-l traversăm liniștiți de căte ori avem motive. Din când în când îi spargem, de bunăvoie, gheața, dar cel mai adesea o evităm sau pășim discret pe ea, să nu ne surprindă cu vreun contact mai neașteptat cu pământul.
Pe stânga, găsim repede prima peșteră. Nu-i prea mare ea de felul ei, la capăt așteptându-ne cu o galerie mai verticală așa, ce pare să coboare suficient de mult, dar în care, din lipsa echipamentului, ne putem arunca în siguranță numai privirea. Urmează repede a doua, nu mai știu pe ce parte, ceva mai mica. Apoi ne furișăm și ne cățărăm, oarecum degeaba, pe lângă niște dărâmături ce ar putea ascunde și chiar ascund o altă peșteră. Pe dreapta, păzită bine de fel de fel de mărăcini, încă o gaură în munte se arată. Nu mă încumet la lupta cu mărăcinii. Lasă, mai sunt peșteri.
Ultima incursiune peșterească pe ziua de azi este și cea mai interesantă. Peștera Vacii. Intri, faci stânga și te trezești într-o sală neașteptat de mare comparativ cu toate cotloanele vizitate mai devreme. Spre dreapta se desprinde o galerie îngustă, în care mă strecor cu nerăbdare prima. Pe măsură ce cobor, galeria se face mai scundă. Mai pe-o parte, mai aplecându-mă, mă trezesc prea curând la capătul ei. La căpătul galeriei se deschide brusc în jos, un fel de hău în care nici privirea nu prea pot să mi-o arunc, dar care după cum se aude, pare destul de mare.
Am aflat mai apoi că ar fi vorba de o coborare de vreo 22 m într-un gol subteran din care se desprind alte câteva galerii, ascendente spre dreapta și descendente spre stânga, purtatoare de amprenta unei intense activități hidrologice. Ce-am mai aflat citind este că peștera Vacii are o deosebită importanță arheologică și paleontologică, aici fiind descoperite diverse materiale ceramice și resturi fosile ale ursului de pesteră.
În drum spre ieșire, aș fi vrut să urc puțin și prin galeria care se desprinde în stânga (cum intri) dar un pipistrel și-a găsit aici loc de odihnă cam în drum, așa că abandonez repede ideea, de teamă să nu-l deranjez. În sala cea mare de la intrare alți lilieci își dorm zilele, unul dintre ei fiind decorat tare frumos cu picuri de apă.
Continuăm plimbarea. Când indicatorul instalat pe stânga ne avertizează că e momentul să schimbăm direcția și să începem un urcuș mai susținut pe versantul din dreapta, decidem c-am vrea să mai vedem puțin și din partea superioară a văii. Aici, o poieniță însorită ne aștepta. Ne oprim să profităm de soare și de căldura lui. Mihaela profită și de ora de aur ca să ne facă niște poze. Când vin și ceilalți, se lasă umbra, motivându-ne să ne continuăm drumul. Urmând marcajul, urcăm până dăm într-un drum. Marcajul dispare. Pe ulițele nemarcate ale cătunului Ponița mi-amintesc de zilele de vară petrecute la țară și de bunici și mi-e tare bine.
În realitate marcajul nu se pierde aici, ci face dreapta împreună cu traseul turistic, dar nu ne-am putut noi abține să nu ne plimbăm puțin iarna pe uliță. Deși la soare nu-i deloc iarnă. Tot pe uliță mergând, ajungem într-un loc cu priveliști, multe și frumoase. E locul perfect să mă simt sopârlă rămasă fară baterii. Așa că mă întind în iarbă să mă încarc puțin la soare.
Ceva mai jos, în coborâre, după ce revenim pe marcaj și ieșim din pădure, dăm de niște tufe de Prunus Spinos pline de fructe. Porumbe, acele fructe rotunde, de culoare albastră violet, care îți fac gura pungă dacă vrei cumva să le mănânci. Aflu acum, pe încercate, că bătute bine de brumă sunt nemaipomenite. Și pline de vitamine, fier, magneziu, calciu.. Cred că-mi par la fel de bune ca afinele, așa coapte, dar fiind mai mari se mănâncă mai cu spor. Și uite-așa, cu foamea potolită și bateriile pline, închei eu traseul punctului roșu. Zâmbetul de pe față nu știu dacă se citește prea clar, dar e sigur acolo.
Îmbarcați în mașini, ajungem devreme la casuțele de pe deal. Să mai petrecem un pic. E seară de jocuri. Încep bine cu whist-ul, dar un paharel cu grade îmi tulbură alegerile și închei pe locul trei.. sau pe doi? Cred că și amintirile mi le-a întunecat nițel, că nu mai stiu exact pe ce loc am fost. Pe același loc cu Rodica, după Adi și posibil și după Adriana.. A urmat o sesiune de Jungle Speed, în varianta mai mult jungle decât speed, joc care nu mi-a plăcut din cale afară. Saboteur și somn.
Ce altă activitate este mai potrivită la început de an decât un duș rece? Oricare alta.
Cum traseul de astăzi nu plănuia să ofere pielii mele niciun contact direct cu vreo apă limpede de râu, am profitat fără să stau pe gânduri de ocazia aparută. Am profitat ceva mai mult de caldura sacului de dormit, mai apoi.
Cheile Cuților și peșterile atașate lor
Azi nu am gânduri leneșe, ziua oricum se anunțase a fi plimbare lejeră prin Cheile Cuților, un traseu circuit de vreo trei ore. În termosul rămas în mașină de zilele trecute, găsesc o gură de ceai înghețat. Ce termos bun am! Nici nu coborâm bine din mașini, ca ne și ia la mângâiat gerul. În pas vioi de plimbare, începem să urcăm pe lângă pârâul înghetat bine, pe care-l traversăm liniștiți de căte ori avem motive. Din când în când îi spargem, de bunăvoie, gheața, dar cel mai adesea o evităm sau pășim discret pe ea, să nu ne surprindă cu vreun contact mai neașteptat cu pământul.
Pe stânga, găsim repede prima peșteră. Nu-i prea mare ea de felul ei, la capăt așteptându-ne cu o galerie mai verticală așa, ce pare să coboare suficient de mult, dar în care, din lipsa echipamentului, ne putem arunca în siguranță numai privirea. Urmează repede a doua, nu mai știu pe ce parte, ceva mai mica. Apoi ne furișăm și ne cățărăm, oarecum degeaba, pe lângă niște dărâmături ce ar putea ascunde și chiar ascund o altă peșteră. Pe dreapta, păzită bine de fel de fel de mărăcini, încă o gaură în munte se arată. Nu mă încumet la lupta cu mărăcinii. Lasă, mai sunt peșteri.
Ultima incursiune peșterească pe ziua de azi este și cea mai interesantă. Peștera Vacii. Intri, faci stânga și te trezești într-o sală neașteptat de mare comparativ cu toate cotloanele vizitate mai devreme. Spre dreapta se desprinde o galerie îngustă, în care mă strecor cu nerăbdare prima. Pe măsură ce cobor, galeria se face mai scundă. Mai pe-o parte, mai aplecându-mă, mă trezesc prea curând la capătul ei. La căpătul galeriei se deschide brusc în jos, un fel de hău în care nici privirea nu prea pot să mi-o arunc, dar care după cum se aude, pare destul de mare.
Am aflat mai apoi că ar fi vorba de o coborare de vreo 22 m într-un gol subteran din care se desprind alte câteva galerii, ascendente spre dreapta și descendente spre stânga, purtatoare de amprenta unei intense activități hidrologice. Ce-am mai aflat citind este că peștera Vacii are o deosebită importanță arheologică și paleontologică, aici fiind descoperite diverse materiale ceramice și resturi fosile ale ursului de pesteră.
În drum spre ieșire, aș fi vrut să urc puțin și prin galeria care se desprinde în stânga (cum intri) dar un pipistrel și-a găsit aici loc de odihnă cam în drum, așa că abandonez repede ideea, de teamă să nu-l deranjez. În sala cea mare de la intrare alți lilieci își dorm zilele, unul dintre ei fiind decorat tare frumos cu picuri de apă.
Continuăm plimbarea. Când indicatorul instalat pe stânga ne avertizează că e momentul să schimbăm direcția și să începem un urcuș mai susținut pe versantul din dreapta, decidem c-am vrea să mai vedem puțin și din partea superioară a văii. Aici, o poieniță însorită ne aștepta. Ne oprim să profităm de soare și de căldura lui. Mihaela profită și de ora de aur ca să ne facă niște poze. Când vin și ceilalți, se lasă umbra, motivându-ne să ne continuăm drumul. Urmând marcajul, urcăm până dăm într-un drum. Marcajul dispare. Pe ulițele nemarcate ale cătunului Ponița mi-amintesc de zilele de vară petrecute la țară și de bunici și mi-e tare bine.
În realitate marcajul nu se pierde aici, ci face dreapta împreună cu traseul turistic, dar nu ne-am putut noi abține să nu ne plimbăm puțin iarna pe uliță. Deși la soare nu-i deloc iarnă. Tot pe uliță mergând, ajungem într-un loc cu priveliști, multe și frumoase. E locul perfect să mă simt sopârlă rămasă fară baterii. Așa că mă întind în iarbă să mă încarc puțin la soare.
Ceva mai jos, în coborâre, după ce revenim pe marcaj și ieșim din pădure, dăm de niște tufe de Prunus Spinos pline de fructe. Porumbe, acele fructe rotunde, de culoare albastră violet, care îți fac gura pungă dacă vrei cumva să le mănânci. Aflu acum, pe încercate, că bătute bine de brumă sunt nemaipomenite. Și pline de vitamine, fier, magneziu, calciu.. Cred că-mi par la fel de bune ca afinele, așa coapte, dar fiind mai mari se mănâncă mai cu spor. Și uite-așa, cu foamea potolită și bateriile pline, închei eu traseul punctului roșu. Zâmbetul de pe față nu știu dacă se citește prea clar, dar e sigur acolo.
Îmbarcați în mașini, ajungem devreme la casuțele de pe deal. Să mai petrecem un pic. E seară de jocuri. Încep bine cu whist-ul, dar un paharel cu grade îmi tulbură alegerile și închei pe locul trei.. sau pe doi? Cred că și amintirile mi le-a întunecat nițel, că nu mai stiu exact pe ce loc am fost. Pe același loc cu Rodica, după Adi și posibil și după Adriana.. A urmat o sesiune de Jungle Speed, în varianta mai mult jungle decât speed, joc care nu mi-a plăcut din cale afară. Saboteur și somn.
Peșteri, păduri și alte povești frumoase din Apuseni și dimprejur (II)
Păduri. Pădurea Craiului.
Dacă vine vorba de tărâmul Craiului, pare că nu s-au inventat încă ture care să nu-mi ajungă la suflet. Fie ele cu padini, garofițe și vâlcele străjuite de piatră, fie pe dealuri, pe sub ele și prin chei uitate de timp, nu știu cine-a dat, când a dat, nume cu Crai anumitor locuri, dar parcă s-a gândit puțin și la mine.
Am o slăbiciune când vine vorba de Crai. Mi-e clar că Piatra Craiului e muntele meu preferat din univers, pardon, e universul meu preferat de pe munte. Dar nu știu cum a făcut universul, mai exact niște oameni de-ai lui, de-am ajuns la final de an în Pădurea Craiului, un munte ca o poveste. Un munte despre care nu auzisem prea multe și care lipsea de pe lista mea de 'must do', pentru ca nu am o astfel de listă, dar care mi-a lăsat câteva urme frumoase printre amintiri și pe care-i musai să-l mai cotrobăi și-n alte haine, nițel mai înflorite.
Proaspăt scăpată din aventura în costum de neopren, îmi imaginam deja cum voi sta mâine la soare, voi dormi pe săturate și mă voi bucura, în decorul casuțelor tradiționale, de plăcerile simple ale vieții. Aveam de gând să zic pas traseelor de pe 31. Exista un plan bine pus la punct, pe care Mihaela, ca vinovată principală pentru reușita acestei povești, ni-l comunicase tuturor. Dar cine-a stat să-l studieze prea mult. Nu eu, recunosc. Am tras cu ochiul, dar știam că oricum, până nu ajung pe trasee, să văd eu cu ochii mei, degeaba citesc, că nu se prinde nimic de mine. Reținusem că trebuie să mă aștept la niște peșteri și la niste chei, tot cu peșteri pe aproape. Și că va mai fi un traseu de maximă importanță, pe cel mai înalt vârf al masivului, din al cărui nume reținusem doar prima literă, H.
Am plecat din Hațeg pe înserat, cu burțile pline și căldură la picioare. Prinsă la mijloc, chiar de-aș fi vrut să dorm puțin, mi-ar fi atârnat capul incomod, ba pe stânga, ba pe dreapta. Așa că am ales să arunc câte-un ochi pe geam, la cerul senin plin de stele, mai mult la carul mare, care se tot muta nedumerit, când pe stânga, când pe dreapta. Pe la 11 a răsărit luna, având o formă ciudată, tăiată pe deasupra. Începem să urcăm și orizontul se umple de dealuri. De după ele, luna apare, dispare. Nedumerită și ea. Am ciudata senzație că suntem deasupra ei. Numai pentru puțin timp, ea se miscă mai repede ca noi și urcă mai cu spor. Nu nimerim din prima drumul pietruit la stânga, dar ajungem într-un final unde trebuie.
Siluetele casuțelor sub cerul plin de stele și luna. Primele momente din întâlnirea cu un loc contează. E frumos tare aici pe deal. Casa e plină de veselie, lumea deja instalată și cu chef de cântat. Somnul nu vine prea repede, după așa zile faine, nici oboseala nu mă mai atinge.
A doua zi trezirea a fost la o ora normală, mai târzie decât sunt eu obișnuită. Prilej de bucurie. Azi e în plan să vizităm peștera cu cristale de la mina Farcu, iar oamenii de acolo se pare că nu se trezesc cu noaptea-n cap să ne plimbe pe noi prin mina. Ce bine! Hotărăsc că nu-i azi momentul să stau să mă bucur de plăcerile simple ale vieții, nu-i ziua potrivită pentru leneveala.
Peștera cu cristale din mina Farcu.
Primim căști și intrăm în grup, însoțiți de ghid care ne povestește câte ceva, destul de multe. Avem și frontale la noi, dar peștera este destul de bine amenajată pe parcursul ei turistic, cu sistem de iluminare, scări și pasarele cu balustradă. Intrarea în peșteră nu mă impresionează. Fără portal, pe o potecă bine iluminată nu mă simt chiar ca într-o peșteră. Nici n-ar trebui să mă simt, la intrare poteca face parte mai degrabă din mină. Nu-mi amintesc prea multe din ce ne-a povestit ghidul. Am reținut ceva de bauxită. Se exploata bauxită până au descoperit cristalele, apoi s-au oprit din exploatat. Peștera are și o zonă muzeu, cu vagonașe încărcate (cu bauxită probabil), diferite tipuri de caști de miner folosite de-a lungul vremii și alte dispozitive a căror nume mi-a scăpat. E și un miner de plastic, ori în marime mai mare decât cea naturală, ori am intrat eu prea mult la apă între timp.
Traseul continuă cu partea cea mai interesantă, zona cu cristale. Despre cristale am auzit cum ca ar fi destul de rare, găsindu-se doar aici și undeva prin Africa de Sud. Translucide și cu fel de fel de forme, în contrast cu portocaliul pereților pe care stau, e interesant că poți ajunge foarte aproape de ele. Să le atingi, să le mirosi. Dar nu e deloc indicat să o faci, pentru binele lor. Cristalele sunt din calcit și rezervația de cristale din ultima sală, unde ajungem pe rând, în grupuri de câte șase, e plină de fel de fel de minunății. Un fluture, o libelulă și o statuie se disting foarte ușor. În rest, fiecare vede ce-l lasă imaginația. De aici coborâm și ieșim pe altă parte. Înainte însă, până coboară toată lumea, intrăm puțin și prin spatele scărilor, într-o zonă încă neamenajată și fără lumină, unde găsim la somn câțiva pipistrelli tare draguți, atârnați singuri sau în grup, după preferințe, cu piciorușele lor mult prea subțiri.
Traseul vizitabil are în jur de 200 m, din care peștera cu cristale reprezintă cam jumătate sau mai puțin. Se pare că peștera are și un sector speoturistic unde se poate intra, contra unui preț ceva mai mare și într-un grup ceva mai restrans și chiar unul științific, unde nu prea se poate ajunge ca simplu muritor de rând. De reținut ar fi și că se plănuiește, în viitorul apropiat, amenajarea unei săli de concerte. Toată plimbarea a costat 10 lei, preț de grup și deși atunci nu m-a impresionat din cale-afară, preferând oricând locuri mai neamenajate, mă bucur că n-am căzut pradă gândurilor de a rămâne să lenevesc, pe lângă casă, la soare.
Cheile Lazurilor.
La ieșirea din peștera-mină, răcoarea iernii se simte mai intens. Măcar e soare. Pornim agale spre cheile Lazurilor, înarmați cu gândul că sunt șanse mari să nu le putem face în întregime din motive de apă cam multă. Știam că pe alocuri adâncimea ar putea ajunge până la 30 cm, aflăm acum că ar putea fi ceva mai mare. Mergem și le vedem, măcar, urmând să decidem acolo cât putem întra la apă. Traseul e marcat cu punct albastru și e un fel de circuit care se încheie tot aici. Pădurea e plină de frunze și miroase a toamnă târzie. Foșnetele ne însotesc până sus împreună cu vreo doi, trei căței.
Ajungem într-o zonă de belvedere amenajată, de unde se vede frumos valea cu păduri, poieni și case de vacanță, pardon, de vară. Când începem a coborî, niște vitamine atârnate sub formă de măceșe apar în cale. Gust vreo două și bag în buzunar alte trei. Apoi slăbesc frânele și ajung jos numaidecât. Ne oprim să dăm o raită prin ograda unor oameni, deși iarba moale mă îmbie mai degrabă să mă întind pe jos. O coasă stă atârnată de grindă așteptând cuminte primavara, să mai poată tăia și ea cu poftă câte ceva. Niște cizme desperecheate și pierdute prin iarbă ne avertizează că am putea avea nevoie de ele în curând, dar nimeni nu le ia în seamă.
Aproape de vale, troli verzi își fac apariția, informează Raluca, în hibernare precum liliecii, adaug eu. Apoi niște țurțuri atârnați deasupra apei mă provoacă să încerc și eu o poză artistică.
Înaintăm prin chei pe malul drept al apei. Dintre animalele de prin zonă întâlnim un escavatorus galbenus, parcat regulamentar între râu și potecă. Urmează o scurtă pauză de covrigi. Câinii nu poartă nici în zona asta covrigi în coadă, dar Hana are în rucsac, mai mulți, cât pentru toată lumea. Chiar și pentru un câine, cel mai mic dintre ei, dar cel mai viteaz, care ne-a însoțit tot drumul prin chei. Poteca virează apoi spre stânga și e nevoie să trecem apa, prima dată. Avem pietre destul de mari la dispoziție așa că nu-i cazul de emoții. Pe malul stâng al apei urmăm marcajul țeavă portocalie și cățărându-ne câte puțin pe alocuri, evităm cu succes apa.
Când țeava portocalie dispare, Ștefan se arată mai curajos și are onoarea de a fi primul care verifică temperatura apei.. direct în bocanci. Urmează o porțiune mai periculoasă care, sub influența evenimentul de mai devreme, aproape mă descalță. Dar Nicu și Tibi reușesc să treacă așa că îmi încerc norocul și eu. Scap cu bine. Mai merge un pic, apoi râul nu ne mai iartă și ajungem la cel mai așteptat moment de traversare a apei. Cu sandale, cizme, desculți sau în bocancii uzi, fiecare abordează trecerea după posibilități. Eu mă descalț și.. surpriză, apa e termală! Visul se termină repede și mă întorc în bocanci. Avea să mai dureze până trecea tot grupul, așa că trei dintre noi o luăm înainte. Nu mergem mult și o altă traversare răsare. Din comoditate, de data asta am făcut un compromis cu mine și-am acceptat puțin ajutor. Mulțumită lui Tibi, care m-a trecut în spinare, am scăpat ieftin din chei, după un singur contact cu apa.
Pe stânga se conturează mai apoi un fel de drum. Tibi înlocuiește sandalele, iar Stefan mai stoarce niște apă din șosete și bocanci. Eu nu fac nimic, doar ma uit la ei. Mi-o fi ajuns și mie câtă apă am purtat în șosete zilele trecute. Traseul marcat face dreapta, peste râu, noi însă continuăm pe drumul forestier până în sat, unde găsim un loc regulamentar de trecere sub forma de punte. Urcăm dealul urmând drumul, undeva mai sus dăm și de marcaj. Ajungem devreme în sat, apoi la mașini, înainte de apus. Trei porci umblă liberi și fericiți că au supraviețuit crăciunului. Doi câini care ne-au însoțit până la belvedere, umblă și ei la fel de liberi sub lumina caldă a apusului. Noi mai stăm puțin la soare, după care ne refugiem la loc calduros în mașină, unde aveam să-i așteptăm pe ceilalți mai bine de 30 de minute.
În drum spre casă pun la cale împreună cu Raluca o mămăligă. Caldă, cu branză și smântănă, merge de minune pentru ultima zi din an. Uite-așa mă bucur eu de plăcerile simple ale vieții.
Seara nu s-a încheiat aici, ce-a fost mai bun abia acum începe. Gulaș, zâmbete, ardei iute, baloane, cântece, vin.. la multi ani pe dealuri și sub stele, cu oameni dintre cei mai faini.
Dacă vine vorba de tărâmul Craiului, pare că nu s-au inventat încă ture care să nu-mi ajungă la suflet. Fie ele cu padini, garofițe și vâlcele străjuite de piatră, fie pe dealuri, pe sub ele și prin chei uitate de timp, nu știu cine-a dat, când a dat, nume cu Crai anumitor locuri, dar parcă s-a gândit puțin și la mine.
Am o slăbiciune când vine vorba de Crai. Mi-e clar că Piatra Craiului e muntele meu preferat din univers, pardon, e universul meu preferat de pe munte. Dar nu știu cum a făcut universul, mai exact niște oameni de-ai lui, de-am ajuns la final de an în Pădurea Craiului, un munte ca o poveste. Un munte despre care nu auzisem prea multe și care lipsea de pe lista mea de 'must do', pentru ca nu am o astfel de listă, dar care mi-a lăsat câteva urme frumoase printre amintiri și pe care-i musai să-l mai cotrobăi și-n alte haine, nițel mai înflorite.
Proaspăt scăpată din aventura în costum de neopren, îmi imaginam deja cum voi sta mâine la soare, voi dormi pe săturate și mă voi bucura, în decorul casuțelor tradiționale, de plăcerile simple ale vieții. Aveam de gând să zic pas traseelor de pe 31. Exista un plan bine pus la punct, pe care Mihaela, ca vinovată principală pentru reușita acestei povești, ni-l comunicase tuturor. Dar cine-a stat să-l studieze prea mult. Nu eu, recunosc. Am tras cu ochiul, dar știam că oricum, până nu ajung pe trasee, să văd eu cu ochii mei, degeaba citesc, că nu se prinde nimic de mine. Reținusem că trebuie să mă aștept la niște peșteri și la niste chei, tot cu peșteri pe aproape. Și că va mai fi un traseu de maximă importanță, pe cel mai înalt vârf al masivului, din al cărui nume reținusem doar prima literă, H.
Am plecat din Hațeg pe înserat, cu burțile pline și căldură la picioare. Prinsă la mijloc, chiar de-aș fi vrut să dorm puțin, mi-ar fi atârnat capul incomod, ba pe stânga, ba pe dreapta. Așa că am ales să arunc câte-un ochi pe geam, la cerul senin plin de stele, mai mult la carul mare, care se tot muta nedumerit, când pe stânga, când pe dreapta. Pe la 11 a răsărit luna, având o formă ciudată, tăiată pe deasupra. Începem să urcăm și orizontul se umple de dealuri. De după ele, luna apare, dispare. Nedumerită și ea. Am ciudata senzație că suntem deasupra ei. Numai pentru puțin timp, ea se miscă mai repede ca noi și urcă mai cu spor. Nu nimerim din prima drumul pietruit la stânga, dar ajungem într-un final unde trebuie.
Siluetele casuțelor sub cerul plin de stele și luna. Primele momente din întâlnirea cu un loc contează. E frumos tare aici pe deal. Casa e plină de veselie, lumea deja instalată și cu chef de cântat. Somnul nu vine prea repede, după așa zile faine, nici oboseala nu mă mai atinge.
A doua zi trezirea a fost la o ora normală, mai târzie decât sunt eu obișnuită. Prilej de bucurie. Azi e în plan să vizităm peștera cu cristale de la mina Farcu, iar oamenii de acolo se pare că nu se trezesc cu noaptea-n cap să ne plimbe pe noi prin mina. Ce bine! Hotărăsc că nu-i azi momentul să stau să mă bucur de plăcerile simple ale vieții, nu-i ziua potrivită pentru leneveala.
Primim căști și intrăm în grup, însoțiți de ghid care ne povestește câte ceva, destul de multe. Avem și frontale la noi, dar peștera este destul de bine amenajată pe parcursul ei turistic, cu sistem de iluminare, scări și pasarele cu balustradă. Intrarea în peșteră nu mă impresionează. Fără portal, pe o potecă bine iluminată nu mă simt chiar ca într-o peșteră. Nici n-ar trebui să mă simt, la intrare poteca face parte mai degrabă din mină. Nu-mi amintesc prea multe din ce ne-a povestit ghidul. Am reținut ceva de bauxită. Se exploata bauxită până au descoperit cristalele, apoi s-au oprit din exploatat. Peștera are și o zonă muzeu, cu vagonașe încărcate (cu bauxită probabil), diferite tipuri de caști de miner folosite de-a lungul vremii și alte dispozitive a căror nume mi-a scăpat. E și un miner de plastic, ori în marime mai mare decât cea naturală, ori am intrat eu prea mult la apă între timp.
Traseul continuă cu partea cea mai interesantă, zona cu cristale. Despre cristale am auzit cum ca ar fi destul de rare, găsindu-se doar aici și undeva prin Africa de Sud. Translucide și cu fel de fel de forme, în contrast cu portocaliul pereților pe care stau, e interesant că poți ajunge foarte aproape de ele. Să le atingi, să le mirosi. Dar nu e deloc indicat să o faci, pentru binele lor. Cristalele sunt din calcit și rezervația de cristale din ultima sală, unde ajungem pe rând, în grupuri de câte șase, e plină de fel de fel de minunății. Un fluture, o libelulă și o statuie se disting foarte ușor. În rest, fiecare vede ce-l lasă imaginația. De aici coborâm și ieșim pe altă parte. Înainte însă, până coboară toată lumea, intrăm puțin și prin spatele scărilor, într-o zonă încă neamenajată și fără lumină, unde găsim la somn câțiva pipistrelli tare draguți, atârnați singuri sau în grup, după preferințe, cu piciorușele lor mult prea subțiri.
Traseul vizitabil are în jur de 200 m, din care peștera cu cristale reprezintă cam jumătate sau mai puțin. Se pare că peștera are și un sector speoturistic unde se poate intra, contra unui preț ceva mai mare și într-un grup ceva mai restrans și chiar unul științific, unde nu prea se poate ajunge ca simplu muritor de rând. De reținut ar fi și că se plănuiește, în viitorul apropiat, amenajarea unei săli de concerte. Toată plimbarea a costat 10 lei, preț de grup și deși atunci nu m-a impresionat din cale-afară, preferând oricând locuri mai neamenajate, mă bucur că n-am căzut pradă gândurilor de a rămâne să lenevesc, pe lângă casă, la soare.
Cheile Lazurilor.
La ieșirea din peștera-mină, răcoarea iernii se simte mai intens. Măcar e soare. Pornim agale spre cheile Lazurilor, înarmați cu gândul că sunt șanse mari să nu le putem face în întregime din motive de apă cam multă. Știam că pe alocuri adâncimea ar putea ajunge până la 30 cm, aflăm acum că ar putea fi ceva mai mare. Mergem și le vedem, măcar, urmând să decidem acolo cât putem întra la apă. Traseul e marcat cu punct albastru și e un fel de circuit care se încheie tot aici. Pădurea e plină de frunze și miroase a toamnă târzie. Foșnetele ne însotesc până sus împreună cu vreo doi, trei căței.
Ajungem într-o zonă de belvedere amenajată, de unde se vede frumos valea cu păduri, poieni și case de vacanță, pardon, de vară. Când începem a coborî, niște vitamine atârnate sub formă de măceșe apar în cale. Gust vreo două și bag în buzunar alte trei. Apoi slăbesc frânele și ajung jos numaidecât. Ne oprim să dăm o raită prin ograda unor oameni, deși iarba moale mă îmbie mai degrabă să mă întind pe jos. O coasă stă atârnată de grindă așteptând cuminte primavara, să mai poată tăia și ea cu poftă câte ceva. Niște cizme desperecheate și pierdute prin iarbă ne avertizează că am putea avea nevoie de ele în curând, dar nimeni nu le ia în seamă.
Aproape de vale, troli verzi își fac apariția, informează Raluca, în hibernare precum liliecii, adaug eu. Apoi niște țurțuri atârnați deasupra apei mă provoacă să încerc și eu o poză artistică.
Înaintăm prin chei pe malul drept al apei. Dintre animalele de prin zonă întâlnim un escavatorus galbenus, parcat regulamentar între râu și potecă. Urmează o scurtă pauză de covrigi. Câinii nu poartă nici în zona asta covrigi în coadă, dar Hana are în rucsac, mai mulți, cât pentru toată lumea. Chiar și pentru un câine, cel mai mic dintre ei, dar cel mai viteaz, care ne-a însoțit tot drumul prin chei. Poteca virează apoi spre stânga și e nevoie să trecem apa, prima dată. Avem pietre destul de mari la dispoziție așa că nu-i cazul de emoții. Pe malul stâng al apei urmăm marcajul țeavă portocalie și cățărându-ne câte puțin pe alocuri, evităm cu succes apa.
Când țeava portocalie dispare, Ștefan se arată mai curajos și are onoarea de a fi primul care verifică temperatura apei.. direct în bocanci. Urmează o porțiune mai periculoasă care, sub influența evenimentul de mai devreme, aproape mă descalță. Dar Nicu și Tibi reușesc să treacă așa că îmi încerc norocul și eu. Scap cu bine. Mai merge un pic, apoi râul nu ne mai iartă și ajungem la cel mai așteptat moment de traversare a apei. Cu sandale, cizme, desculți sau în bocancii uzi, fiecare abordează trecerea după posibilități. Eu mă descalț și.. surpriză, apa e termală! Visul se termină repede și mă întorc în bocanci. Avea să mai dureze până trecea tot grupul, așa că trei dintre noi o luăm înainte. Nu mergem mult și o altă traversare răsare. Din comoditate, de data asta am făcut un compromis cu mine și-am acceptat puțin ajutor. Mulțumită lui Tibi, care m-a trecut în spinare, am scăpat ieftin din chei, după un singur contact cu apa.
Pe stânga se conturează mai apoi un fel de drum. Tibi înlocuiește sandalele, iar Stefan mai stoarce niște apă din șosete și bocanci. Eu nu fac nimic, doar ma uit la ei. Mi-o fi ajuns și mie câtă apă am purtat în șosete zilele trecute. Traseul marcat face dreapta, peste râu, noi însă continuăm pe drumul forestier până în sat, unde găsim un loc regulamentar de trecere sub forma de punte. Urcăm dealul urmând drumul, undeva mai sus dăm și de marcaj. Ajungem devreme în sat, apoi la mașini, înainte de apus. Trei porci umblă liberi și fericiți că au supraviețuit crăciunului. Doi câini care ne-au însoțit până la belvedere, umblă și ei la fel de liberi sub lumina caldă a apusului. Noi mai stăm puțin la soare, după care ne refugiem la loc calduros în mașină, unde aveam să-i așteptăm pe ceilalți mai bine de 30 de minute.
În drum spre casă pun la cale împreună cu Raluca o mămăligă. Caldă, cu branză și smântănă, merge de minune pentru ultima zi din an. Uite-așa mă bucur eu de plăcerile simple ale vieții.
Seara nu s-a încheiat aici, ce-a fost mai bun abia acum începe. Gulaș, zâmbete, ardei iute, baloane, cântece, vin.. la multi ani pe dealuri și sub stele, cu oameni dintre cei mai faini.
Peșteri, păduri și alte povești frumoase din Apuseni și dimprejur (I)
Peșteri.
Întuneric, spațiu închis, sub pământ, lilieci. Lista asta mi se afișa mie când venea vorba de peșteri. Și de toate mi-era oarecum teamă. Prea mult contact cu ele nici n-am prea avut, ce-i drept, poate și pentru că de fiecare dată am ales să evit să mă prezint la eventuale noastre întâlniri. Ultima dată, la Postojna, am ales o înghețată și o porție de leneveala la soare în schimbul unei plimbări pe la umbra uneia dintre cele mai frumoase peșteri slovene.
Cum oricum aveam să mergem până la capătul țării pentru revelion și dacă tot ne-au mai rămas niște zile de concediu în sac, de ce să nu plecăm mai devreme în zonă și să mai vizităm noi una, alta. Budapesta e pusă prima pe masă. Sună bine propunerea, dar nu se-arată nimeni entuziasmat din cale-afară. Dacă primul fel scapă neatins, la vederea peșterilor, al doilea preparat prezentat, ne-a cuprins pe toți foamea. Și-am început să tăiem felii, felii, până ce planul a fost gata.
Plecăm pe 28, cu escală și pauză de masă la Sibiu, ne cazăm în Hațeg două nopți și încercăm o peștereală pe 29 și un canioning pe 30. Decembrie. Înainte de Craciun, cu planul gata, fel de fel de neliniști mă cuprind. Citim despre peștera vizată și ne amuzăm: ''va trebui să ne folosim abilitățile de înotători" și trei dintre cei cinci membrii ai echipei nu știu să înoate, ''temperatura apei între 7 și 9 grade" iar pe mine de la 15 în jos mă ia frigul și fără să fiu în apă, "vizita ar putea să țină între 5 și 10 ore", cam multe petrecute și sub pământ și în apă..
eu: suna bine, am cautat poze si pare mai inspaimantatoare :) ne taram ca pestii acolo
Întuneric, spațiu închis, sub pământ, lilieci. Lista asta mi se afișa mie când venea vorba de peșteri. Și de toate mi-era oarecum teamă. Prea mult contact cu ele nici n-am prea avut, ce-i drept, poate și pentru că de fiecare dată am ales să evit să mă prezint la eventuale noastre întâlniri. Ultima dată, la Postojna, am ales o înghețată și o porție de leneveala la soare în schimbul unei plimbări pe la umbra uneia dintre cele mai frumoase peșteri slovene.
Cum oricum aveam să mergem până la capătul țării pentru revelion și dacă tot ne-au mai rămas niște zile de concediu în sac, de ce să nu plecăm mai devreme în zonă și să mai vizităm noi una, alta. Budapesta e pusă prima pe masă. Sună bine propunerea, dar nu se-arată nimeni entuziasmat din cale-afară. Dacă primul fel scapă neatins, la vederea peșterilor, al doilea preparat prezentat, ne-a cuprins pe toți foamea. Și-am început să tăiem felii, felii, până ce planul a fost gata.
Plecăm pe 28, cu escală și pauză de masă la Sibiu, ne cazăm în Hațeg două nopți și încercăm o peștereală pe 29 și un canioning pe 30. Decembrie. Înainte de Craciun, cu planul gata, fel de fel de neliniști mă cuprind. Citim despre peștera vizată și ne amuzăm: ''va trebui să ne folosim abilitățile de înotători" și trei dintre cei cinci membrii ai echipei nu știu să înoate, ''temperatura apei între 7 și 9 grade" iar pe mine de la 15 în jos mă ia frigul și fără să fiu în apă, "vizita ar putea să țină între 5 și 10 ore", cam multe petrecute și sub pământ și în apă..
eu: suna bine, am cautat poze si pare mai inspaimantatoare :) ne taram ca pestii acolo
Adi: raluca inoata si noi ne taram pe fundul apei :)) e ok ca l-am intrebat daca merge si daca nu inotam
Raluca: pai in adancuri e mai frumos
eu: noroc ca nu e prea adanca
Adriana: eu sper ca nu e nevoie de inotat.. fara tub. sau nu se intra pe sub apa?
Adriana: eu sper ca nu e nevoie de inotat.. fara tub. sau nu se intra pe sub apa?
Raluca: eu nu prea cred. poate doar prin apa.. nu am eu norocul asta
Adi: nu sunt sifoane. dar poti intra sub apa
Adi: nu sunt sifoane. dar poti intra sub apa
Adriana: daca nu stii sa inoti :)))
Raluca își dorește sărituri în cascade și speră ca apa să ne treacă măcar de gleznă, eu și Adriana ne-am dori nu fie nevoie de înot.. și toate împreună ne întrebăm oare ce facem cu unele dintre nevoi atâtea ore. Să nu mai bem apă în ziua precedentă pare a fi o soluție.
Temperaturile se anunță în scădere. Negative. Momentul ideal să umblăm prin apă, ai zice. Dar peștera ca peștera, are temperaturăa constantă de 8-9 grade, pe canion însă, prin cascade, pe-afară, oare cum va fi? Entuziasmul ramâne constant până la plecare, dar îngrijorarea că n-am să mai fiu întreagă cu sănătatea după aceste aventuri crește.
Dimineața de 29 începe haios. Se fac probe. Se râde mult. Facem cunoștință cu neoprenul uscat. E greu să-l îmbrăcăm, dar să vezi distracție mai apoi, la dezbrăcat. Mâncam bine, bem cât mai puțin și la drum. Pe drum, voioșie mare și căldură. Să fie căldură, că cine știe ce va mai fi mai apoi.
Și-a fost cea mai faină zi.
Am intrat în pâine în jur de ora 11, luând contact cu apa încă dinainte de a ajunge la peșteră. Și așa prin apă am tot stat și umblat până am ajuns în sala mare, exceptând pauza de masă și alte câteva opriri în care mă cocoțam mai pe deasupra apei. Mă pregătisem pentru sesiuni de tremurat haotic și clanțănit intens al dinților. Degeaba mă pregătisem.
Portalul e impresionant și puțin cam mare să ne pozăm cu el. Dar noi tot ne pozăm.
N-am mers mult până am întâlnit primele colonii de Pipistrellus moțăind pe pereți. Înaintăm relativ lejer prin apa limpede, cu nisipul strălucind sub picioare. Ușoară e înaintarea pe nisip, dar mai plăcută pe piatră, solicitând toată atenția și fortând chiar la câte-un pas de dans. Din când în când, nivelul apei crește și mă umple de fiori. Fiori pricinuiți de apă rece care se strecoară în costum și își croiește rapid drum spre călcâie.
Mai necurajoasă din fire fiind, când apa pare mai mare, las pe alții înainte. Sunt câteva zone cu apă mai adâncă, niște cădițe unde mai bine mă țin de câte-o priză.
Întâlnim cîteva scurgeri parietale despre care auzim pe viu cât de frumos știu să cânte la atingere. Pe măsură ce înaintăm apar tot mai multe formațiuni ruginii. O splendoare. Zeci de draperii, aglomerări de conopida și fel de fel de alte minunății colorate ne înconjurau. Vraja formațiunilor, căldura întunericului, energia apei și toata bucuria primei întâlniri cu ele, au fost cele mai eficiente surse de caldură pe care le-aș fi putut avea. Plus că n-a fost chiar niciun moment în care nu m-am simțit în siguranță în echipa noastră de top.
Nici n-am băgat de seamă cum a zburat timpul. La un moment dat gândesc glumind: să vezi că poate nici nu ne dăm seama când ieșim din pesteră. Zis și făcut. Se cam răcorise aerul, pe masură ce ne apropiam de ieșire, dar numai după ce am văzut un buchet de ferigi crescute la baza unui bolovan am realizat că suntem deja afară.
Așa s-a încheiat cea mai faină dintre experiențele lui 2015.
Și chiar dacă n-am avut mai multe cuvinte să povestesc cât mi-a plăcut de tare, am rămas cu suficiente motive și o dorință imensă să mai peșteresc, nu o dată, cât mai curând.
A doua zi m-am trezit pe la răsărit. Afară, surpriză, ninge!
Cu teneșii roșii în picioare și costumul umed de neopren pe mine, mă taie curând un gând: sper că viața e frumoasă și fără degetele de la picioare. Am mers o bună bucată de deal până am început a le simți. Degetele. Apoi o altă bună bucată până au încetat să mai doară. Și-apoi am început să mă bucur de viață cu adevărat. Mi-a fost bine vreo câteva minute, că apoi ne-am oprit să ne mai echipăm. Cică nu prea poți face canioning iarna fără ham. Și cică nu se prea se face canioning iarna. Ok, dar oare noi ce cautăm aici?! Nu știu ceilalți, dar eu am căutat și găsit, mai corect spus, am făcut acum primul meu rapel. Încă o floare la ureche. Floare de gheață.
Până au coborât toți, m-am dezmorțit într-o pesteră găsită în imediata apropiere, prin care, din motive de târâș, nu am îndrăznit a înainta prea mult. Au urmat descățărări, coborâri, ocoliri, ferindu-mă de apă ca de.. apă rece iarna.
Și ca să profităm din plin de vremea minunată de afară, am ales să mai cotrobăim o peșteră. Frumoasă și asta, dar nu chiar ca sora ei mai mare, vizitată ieri. Galeriile sunt mai înguste, cu tavanul mai jos, pipistrelli mai puțini și celor câteva băltoace am evitat a le lua temperatura.
Temperaturile se anunță în scădere. Negative. Momentul ideal să umblăm prin apă, ai zice. Dar peștera ca peștera, are temperaturăa constantă de 8-9 grade, pe canion însă, prin cascade, pe-afară, oare cum va fi? Entuziasmul ramâne constant până la plecare, dar îngrijorarea că n-am să mai fiu întreagă cu sănătatea după aceste aventuri crește.
Dimineața de 29 începe haios. Se fac probe. Se râde mult. Facem cunoștință cu neoprenul uscat. E greu să-l îmbrăcăm, dar să vezi distracție mai apoi, la dezbrăcat. Mâncam bine, bem cât mai puțin și la drum. Pe drum, voioșie mare și căldură. Să fie căldură, că cine știe ce va mai fi mai apoi.
Și-a fost cea mai faină zi.
N-am mers mult până am întâlnit primele colonii de Pipistrellus moțăind pe pereți. Înaintăm relativ lejer prin apa limpede, cu nisipul strălucind sub picioare. Ușoară e înaintarea pe nisip, dar mai plăcută pe piatră, solicitând toată atenția și fortând chiar la câte-un pas de dans. Din când în când, nivelul apei crește și mă umple de fiori. Fiori pricinuiți de apă rece care se strecoară în costum și își croiește rapid drum spre călcâie.
Mai necurajoasă din fire fiind, când apa pare mai mare, las pe alții înainte. Sunt câteva zone cu apă mai adâncă, niște cădițe unde mai bine mă țin de câte-o priză.
Semisifoanele mi-au mai dat o serie de fiori. Să nu cumva să uit temperatura apei. La unul chiar a fost nevoie să-mi pun gluga, dar n-am ținut-o mult, purtarea ei nu doar mă forța să stau într-o poziție incomodă, dar îmi mai și răpea plăcerea de a asculta sunetul clar al liniștii izbindu-se de clipocitul limpede al apei. M-am simțit puțin ca Iona prin burta balenei. Și mai mult ca un pitic prin împărăția întunecată a ciupercilor uriașe.
Alte semisifoane le-am evitat cu o cațarare peste ciuperci. Aderente erau, de ți-era mai mare dragul să urci. Aici am fost martori la un eveniment memorabil, care merită amintit. Vlad se oferă să-i dea Adrianei o mână de ajutor. Cu mâna întinsă și banana plină de apă în spate, se apleacă, moment în care gravitația își face bine treaba și toată apa cea rece se revarsă peste Adriana.
Cea mai înaltă dintre cascade are un lac la fel de mărisor la baza ei. Și adânc. Instrucțiunile de utilizare sunau cam așa: înot vreo cațiva trei-patru metri până sub cascadă și cățărare alți doi până deasupra ei. Floare la ureche. Dar eu știu că în peșteră nu cresc flori, așa ca o iau încet și sigur spre stânga, ocolind băltoaca cea mare ținându-mă strașnic de prize. Simt ca nu acum e momentul potrivit pentru scufundări. Pe la jumatatea drumului mă prind că nu-i cazul să mă țin chiar așa bine, costumul dovedindu-se oarecum incompatibil cu ideea unor posibile scufundari, doar mă împing puțin din priză-n priză și ajung repede la loc sigur. Loc sigur de la baza de jos a cascadei. Aici, norocul meu că știu să mă cațăr mai bine decât știu să înot. Și repede ajung sus.
La coborare se sare în cascada. Hotarasc că da. Cum să nu? Sar! Să fie cineva jos să mă scoată, doar, că eu sar. Mai târziu am regretat această decizie. Și mai târziu mi-a revenit pofta de sărituri. Și n-am mai avut încotro.
În sala mare ieșim din apă. Urcăm pe nisip și pămănt și pietre și formațiuni. Vedem gururi multe, mari și frumoase, călcăm cu grijă cât mai pe lângă ele și ajungem până la georgel. Stăm un pic pe-aici, că-i frumos tare, apoi facem cale întoarsă, mult mai repede și mai ușor, mișcându-ne acum în aceași direcție cu apa. La cascada cea înaltă toată lumea a sărit. Și-a treia oară cred ca aș mai fi sărit, că tare începuse să-mi placă joaca asta.
Nici n-am băgat de seamă cum a zburat timpul. La un moment dat gândesc glumind: să vezi că poate nici nu ne dăm seama când ieșim din pesteră. Zis și făcut. Se cam răcorise aerul, pe masură ce ne apropiam de ieșire, dar numai după ce am văzut un buchet de ferigi crescute la baza unui bolovan am realizat că suntem deja afară.
Așa s-a încheiat cea mai faină dintre experiențele lui 2015.
Și chiar dacă n-am avut mai multe cuvinte să povestesc cât mi-a plăcut de tare, am rămas cu suficiente motive și o dorință imensă să mai peșteresc, nu o dată, cât mai curând.
*************
Cu teneșii roșii în picioare și costumul umed de neopren pe mine, mă taie curând un gând: sper că viața e frumoasă și fără degetele de la picioare. Am mers o bună bucată de deal până am început a le simți. Degetele. Apoi o altă bună bucată până au încetat să mai doară. Și-apoi am început să mă bucur de viață cu adevărat. Mi-a fost bine vreo câteva minute, că apoi ne-am oprit să ne mai echipăm. Cică nu prea poți face canioning iarna fără ham. Și cică nu se prea se face canioning iarna. Ok, dar oare noi ce cautăm aici?! Nu știu ceilalți, dar eu am căutat și găsit, mai corect spus, am făcut acum primul meu rapel. Încă o floare la ureche. Floare de gheață.
Până au coborât toți, m-am dezmorțit într-o pesteră găsită în imediata apropiere, prin care, din motive de târâș, nu am îndrăznit a înainta prea mult. Au urmat descățărări, coborâri, ocoliri, ferindu-mă de apă ca de.. apă rece iarna.
Și ca să profităm din plin de vremea minunată de afară, am ales să mai cotrobăim o peșteră. Frumoasă și asta, dar nu chiar ca sora ei mai mare, vizitată ieri. Galeriile sunt mai înguste, cu tavanul mai jos, pipistrelli mai puțini și celor câteva băltoace am evitat a le lua temperatura.
După numai o singură ședință de canioning m-am întrecut pe mine.
Și nu mai am voie, de azi, să mă plâng că mi-e frig.
Așadar, viața e frumoasă și iarna dar e de preferat să nu porți la neopren teneși roșii.
Iarna, îmi place culoarea ta prin Bucegi.
cum știm deja din alte povești, e tare frumos iarna la mălăiești.
după încă doi pași albul e la el acasă stăpân.
la capăt de horn, mai mult alb se arată
passo doble pe hornul mare
zâmbiți, vă rog!
în lipsă de priveliști, pozăm indicatoare
coborârea-i în tonuri lejere de albastru
Iarnă cu fluturi
Am ieșit de curând dintr-o poveste.
Povestea 2015, care nu-i nicidecum la final, deși anul ei tocmai s-a încheiat.
Curajul, cuvânt înfipt în perete la începutul poveștii, pas care odată făcut devine dans, condiment ce colorează neliniștile, leac bun de pus pe rană și armă vitală în atacul plictiselii, m-a atins. Efectul lui revelator îl simt până-n oase. Găsit-am parți din mine neștiute. Și fluturi.
Nu-i loc prea departe să nu merite drumul, mai ales când începi să te simți ca acasă pe drum.
Povestea 2015, care nu-i nicidecum la final, deși anul ei tocmai s-a încheiat.
Curajul, cuvânt înfipt în perete la începutul poveștii, pas care odată făcut devine dans, condiment ce colorează neliniștile, leac bun de pus pe rană și armă vitală în atacul plictiselii, m-a atins. Efectul lui revelator îl simt până-n oase. Găsit-am parți din mine neștiute. Și fluturi.
Nu-i loc prea departe să nu merite drumul, mai ales când începi să te simți ca acasă pe drum.
Frânturi din povești frumoase
Creanga cu franjuri
Casa de la stele
Casa cu dud si cățel
Casa tradițională
Plaiuri sub stele, ziua
Pe curând!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)