Dacă vine vorba de tărâmul Craiului, pare că nu s-au inventat încă ture care să nu-mi ajungă la suflet. Fie ele cu padini, garofițe și vâlcele străjuite de piatră, fie pe dealuri, pe sub ele și prin chei uitate de timp, nu știu cine-a dat, când a dat, nume cu Crai anumitor locuri, dar parcă s-a gândit puțin și la mine.
Am o slăbiciune când vine vorba de Crai. Mi-e clar că Piatra Craiului e muntele meu preferat din univers, pardon, e universul meu preferat de pe munte. Dar nu știu cum a făcut universul, mai exact niște oameni de-ai lui, de-am ajuns la final de an în Pădurea Craiului, un munte ca o poveste. Un munte despre care nu auzisem prea multe și care lipsea de pe lista mea de 'must do', pentru ca nu am o astfel de listă, dar care mi-a lăsat câteva urme frumoase printre amintiri și pe care-i musai să-l mai cotrobăi și-n alte haine, nițel mai înflorite.
Proaspăt scăpată din aventura în costum de neopren, îmi imaginam deja cum voi sta mâine la soare, voi dormi pe săturate și mă voi bucura, în decorul casuțelor tradiționale, de plăcerile simple ale vieții. Aveam de gând să zic pas traseelor de pe 31. Exista un plan bine pus la punct, pe care Mihaela, ca vinovată principală pentru reușita acestei povești, ni-l comunicase tuturor. Dar cine-a stat să-l studieze prea mult. Nu eu, recunosc. Am tras cu ochiul, dar știam că oricum, până nu ajung pe trasee, să văd eu cu ochii mei, degeaba citesc, că nu se prinde nimic de mine. Reținusem că trebuie să mă aștept la niște peșteri și la niste chei, tot cu peșteri pe aproape. Și că va mai fi un traseu de maximă importanță, pe cel mai înalt vârf al masivului, din al cărui nume reținusem doar prima literă, H.
Am plecat din Hațeg pe înserat, cu burțile pline și căldură la picioare. Prinsă la mijloc, chiar de-aș fi vrut să dorm puțin, mi-ar fi atârnat capul incomod, ba pe stânga, ba pe dreapta. Așa că am ales să arunc câte-un ochi pe geam, la cerul senin plin de stele, mai mult la carul mare, care se tot muta nedumerit, când pe stânga, când pe dreapta. Pe la 11 a răsărit luna, având o formă ciudată, tăiată pe deasupra. Începem să urcăm și orizontul se umple de dealuri. De după ele, luna apare, dispare. Nedumerită și ea. Am ciudata senzație că suntem deasupra ei. Numai pentru puțin timp, ea se miscă mai repede ca noi și urcă mai cu spor. Nu nimerim din prima drumul pietruit la stânga, dar ajungem într-un final unde trebuie.
Siluetele casuțelor sub cerul plin de stele și luna. Primele momente din întâlnirea cu un loc contează. E frumos tare aici pe deal. Casa e plină de veselie, lumea deja instalată și cu chef de cântat. Somnul nu vine prea repede, după așa zile faine, nici oboseala nu mă mai atinge.
A doua zi trezirea a fost la o ora normală, mai târzie decât sunt eu obișnuită. Prilej de bucurie. Azi e în plan să vizităm peștera cu cristale de la mina Farcu, iar oamenii de acolo se pare că nu se trezesc cu noaptea-n cap să ne plimbe pe noi prin mina. Ce bine! Hotărăsc că nu-i azi momentul să stau să mă bucur de plăcerile simple ale vieții, nu-i ziua potrivită pentru leneveala.
Primim căști și intrăm în grup, însoțiți de ghid care ne povestește câte ceva, destul de multe. Avem și frontale la noi, dar peștera este destul de bine amenajată pe parcursul ei turistic, cu sistem de iluminare, scări și pasarele cu balustradă. Intrarea în peșteră nu mă impresionează. Fără portal, pe o potecă bine iluminată nu mă simt chiar ca într-o peșteră. Nici n-ar trebui să mă simt, la intrare poteca face parte mai degrabă din mină. Nu-mi amintesc prea multe din ce ne-a povestit ghidul. Am reținut ceva de bauxită. Se exploata bauxită până au descoperit cristalele, apoi s-au oprit din exploatat. Peștera are și o zonă muzeu, cu vagonașe încărcate (cu bauxită probabil), diferite tipuri de caști de miner folosite de-a lungul vremii și alte dispozitive a căror nume mi-a scăpat. E și un miner de plastic, ori în marime mai mare decât cea naturală, ori am intrat eu prea mult la apă între timp.
Traseul continuă cu partea cea mai interesantă, zona cu cristale. Despre cristale am auzit cum ca ar fi destul de rare, găsindu-se doar aici și undeva prin Africa de Sud. Translucide și cu fel de fel de forme, în contrast cu portocaliul pereților pe care stau, e interesant că poți ajunge foarte aproape de ele. Să le atingi, să le mirosi. Dar nu e deloc indicat să o faci, pentru binele lor. Cristalele sunt din calcit și rezervația de cristale din ultima sală, unde ajungem pe rând, în grupuri de câte șase, e plină de fel de fel de minunății. Un fluture, o libelulă și o statuie se disting foarte ușor. În rest, fiecare vede ce-l lasă imaginația. De aici coborâm și ieșim pe altă parte. Înainte însă, până coboară toată lumea, intrăm puțin și prin spatele scărilor, într-o zonă încă neamenajată și fără lumină, unde găsim la somn câțiva pipistrelli tare draguți, atârnați singuri sau în grup, după preferințe, cu piciorușele lor mult prea subțiri.
Traseul vizitabil are în jur de 200 m, din care peștera cu cristale reprezintă cam jumătate sau mai puțin. Se pare că peștera are și un sector speoturistic unde se poate intra, contra unui preț ceva mai mare și într-un grup ceva mai restrans și chiar unul științific, unde nu prea se poate ajunge ca simplu muritor de rând. De reținut ar fi și că se plănuiește, în viitorul apropiat, amenajarea unei săli de concerte. Toată plimbarea a costat 10 lei, preț de grup și deși atunci nu m-a impresionat din cale-afară, preferând oricând locuri mai neamenajate, mă bucur că n-am căzut pradă gândurilor de a rămâne să lenevesc, pe lângă casă, la soare.
Cheile Lazurilor.
La ieșirea din peștera-mină, răcoarea iernii se simte mai intens. Măcar e soare. Pornim agale spre cheile Lazurilor, înarmați cu gândul că sunt șanse mari să nu le putem face în întregime din motive de apă cam multă. Știam că pe alocuri adâncimea ar putea ajunge până la 30 cm, aflăm acum că ar putea fi ceva mai mare. Mergem și le vedem, măcar, urmând să decidem acolo cât putem întra la apă. Traseul e marcat cu punct albastru și e un fel de circuit care se încheie tot aici. Pădurea e plină de frunze și miroase a toamnă târzie. Foșnetele ne însotesc până sus împreună cu vreo doi, trei căței.
Ajungem într-o zonă de belvedere amenajată, de unde se vede frumos valea cu păduri, poieni și case de vacanță, pardon, de vară. Când începem a coborî, niște vitamine atârnate sub formă de măceșe apar în cale. Gust vreo două și bag în buzunar alte trei. Apoi slăbesc frânele și ajung jos numaidecât. Ne oprim să dăm o raită prin ograda unor oameni, deși iarba moale mă îmbie mai degrabă să mă întind pe jos. O coasă stă atârnată de grindă așteptând cuminte primavara, să mai poată tăia și ea cu poftă câte ceva. Niște cizme desperecheate și pierdute prin iarbă ne avertizează că am putea avea nevoie de ele în curând, dar nimeni nu le ia în seamă.
Aproape de vale, troli verzi își fac apariția, informează Raluca, în hibernare precum liliecii, adaug eu. Apoi niște țurțuri atârnați deasupra apei mă provoacă să încerc și eu o poză artistică.
Înaintăm prin chei pe malul drept al apei. Dintre animalele de prin zonă întâlnim un escavatorus galbenus, parcat regulamentar între râu și potecă. Urmează o scurtă pauză de covrigi. Câinii nu poartă nici în zona asta covrigi în coadă, dar Hana are în rucsac, mai mulți, cât pentru toată lumea. Chiar și pentru un câine, cel mai mic dintre ei, dar cel mai viteaz, care ne-a însoțit tot drumul prin chei. Poteca virează apoi spre stânga și e nevoie să trecem apa, prima dată. Avem pietre destul de mari la dispoziție așa că nu-i cazul de emoții. Pe malul stâng al apei urmăm marcajul țeavă portocalie și cățărându-ne câte puțin pe alocuri, evităm cu succes apa.
Când țeava portocalie dispare, Ștefan se arată mai curajos și are onoarea de a fi primul care verifică temperatura apei.. direct în bocanci. Urmează o porțiune mai periculoasă care, sub influența evenimentul de mai devreme, aproape mă descalță. Dar Nicu și Tibi reușesc să treacă așa că îmi încerc norocul și eu. Scap cu bine. Mai merge un pic, apoi râul nu ne mai iartă și ajungem la cel mai așteptat moment de traversare a apei. Cu sandale, cizme, desculți sau în bocancii uzi, fiecare abordează trecerea după posibilități. Eu mă descalț și.. surpriză, apa e termală! Visul se termină repede și mă întorc în bocanci. Avea să mai dureze până trecea tot grupul, așa că trei dintre noi o luăm înainte. Nu mergem mult și o altă traversare răsare. Din comoditate, de data asta am făcut un compromis cu mine și-am acceptat puțin ajutor. Mulțumită lui Tibi, care m-a trecut în spinare, am scăpat ieftin din chei, după un singur contact cu apa.
Pe stânga se conturează mai apoi un fel de drum. Tibi înlocuiește sandalele, iar Stefan mai stoarce niște apă din șosete și bocanci. Eu nu fac nimic, doar ma uit la ei. Mi-o fi ajuns și mie câtă apă am purtat în șosete zilele trecute. Traseul marcat face dreapta, peste râu, noi însă continuăm pe drumul forestier până în sat, unde găsim un loc regulamentar de trecere sub forma de punte. Urcăm dealul urmând drumul, undeva mai sus dăm și de marcaj. Ajungem devreme în sat, apoi la mașini, înainte de apus. Trei porci umblă liberi și fericiți că au supraviețuit crăciunului. Doi câini care ne-au însoțit până la belvedere, umblă și ei la fel de liberi sub lumina caldă a apusului. Noi mai stăm puțin la soare, după care ne refugiem la loc calduros în mașină, unde aveam să-i așteptăm pe ceilalți mai bine de 30 de minute.
În drum spre casă pun la cale împreună cu Raluca o mămăligă. Caldă, cu branză și smântănă, merge de minune pentru ultima zi din an. Uite-așa mă bucur eu de plăcerile simple ale vieții.
Seara nu s-a încheiat aici, ce-a fost mai bun abia acum începe. Gulaș, zâmbete, ardei iute, baloane, cântece, vin.. la multi ani pe dealuri și sub stele, cu oameni dintre cei mai faini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu