Întuneric, spațiu închis, sub pământ, lilieci. Lista asta mi se afișa mie când venea vorba de peșteri. Și de toate mi-era oarecum teamă. Prea mult contact cu ele nici n-am prea avut, ce-i drept, poate și pentru că de fiecare dată am ales să evit să mă prezint la eventuale noastre întâlniri. Ultima dată, la Postojna, am ales o înghețată și o porție de leneveala la soare în schimbul unei plimbări pe la umbra uneia dintre cele mai frumoase peșteri slovene.
Cum oricum aveam să mergem până la capătul țării pentru revelion și dacă tot ne-au mai rămas niște zile de concediu în sac, de ce să nu plecăm mai devreme în zonă și să mai vizităm noi una, alta. Budapesta e pusă prima pe masă. Sună bine propunerea, dar nu se-arată nimeni entuziasmat din cale-afară. Dacă primul fel scapă neatins, la vederea peșterilor, al doilea preparat prezentat, ne-a cuprins pe toți foamea. Și-am început să tăiem felii, felii, până ce planul a fost gata.
Plecăm pe 28, cu escală și pauză de masă la Sibiu, ne cazăm în Hațeg două nopți și încercăm o peștereală pe 29 și un canioning pe 30. Decembrie. Înainte de Craciun, cu planul gata, fel de fel de neliniști mă cuprind. Citim despre peștera vizată și ne amuzăm: ''va trebui să ne folosim abilitățile de înotători" și trei dintre cei cinci membrii ai echipei nu știu să înoate, ''temperatura apei între 7 și 9 grade" iar pe mine de la 15 în jos mă ia frigul și fără să fiu în apă, "vizita ar putea să țină între 5 și 10 ore", cam multe petrecute și sub pământ și în apă..
eu: suna bine, am cautat poze si pare mai inspaimantatoare :) ne taram ca pestii acolo
Adi: raluca inoata si noi ne taram pe fundul apei :)) e ok ca l-am intrebat daca merge si daca nu inotam
Raluca: pai in adancuri e mai frumos
eu: noroc ca nu e prea adanca
Adriana: eu sper ca nu e nevoie de inotat.. fara tub. sau nu se intra pe sub apa?
Adriana: eu sper ca nu e nevoie de inotat.. fara tub. sau nu se intra pe sub apa?
Raluca: eu nu prea cred. poate doar prin apa.. nu am eu norocul asta
Adi: nu sunt sifoane. dar poti intra sub apa
Adi: nu sunt sifoane. dar poti intra sub apa
Adriana: daca nu stii sa inoti :)))
Raluca își dorește sărituri în cascade și speră ca apa să ne treacă măcar de gleznă, eu și Adriana ne-am dori nu fie nevoie de înot.. și toate împreună ne întrebăm oare ce facem cu unele dintre nevoi atâtea ore. Să nu mai bem apă în ziua precedentă pare a fi o soluție.
Temperaturile se anunță în scădere. Negative. Momentul ideal să umblăm prin apă, ai zice. Dar peștera ca peștera, are temperaturăa constantă de 8-9 grade, pe canion însă, prin cascade, pe-afară, oare cum va fi? Entuziasmul ramâne constant până la plecare, dar îngrijorarea că n-am să mai fiu întreagă cu sănătatea după aceste aventuri crește.
Dimineața de 29 începe haios. Se fac probe. Se râde mult. Facem cunoștință cu neoprenul uscat. E greu să-l îmbrăcăm, dar să vezi distracție mai apoi, la dezbrăcat. Mâncam bine, bem cât mai puțin și la drum. Pe drum, voioșie mare și căldură. Să fie căldură, că cine știe ce va mai fi mai apoi.
Și-a fost cea mai faină zi.
Am intrat în pâine în jur de ora 11, luând contact cu apa încă dinainte de a ajunge la peșteră. Și așa prin apă am tot stat și umblat până am ajuns în sala mare, exceptând pauza de masă și alte câteva opriri în care mă cocoțam mai pe deasupra apei. Mă pregătisem pentru sesiuni de tremurat haotic și clanțănit intens al dinților. Degeaba mă pregătisem.
Portalul e impresionant și puțin cam mare să ne pozăm cu el. Dar noi tot ne pozăm.
N-am mers mult până am întâlnit primele colonii de Pipistrellus moțăind pe pereți. Înaintăm relativ lejer prin apa limpede, cu nisipul strălucind sub picioare. Ușoară e înaintarea pe nisip, dar mai plăcută pe piatră, solicitând toată atenția și fortând chiar la câte-un pas de dans. Din când în când, nivelul apei crește și mă umple de fiori. Fiori pricinuiți de apă rece care se strecoară în costum și își croiește rapid drum spre călcâie.
Mai necurajoasă din fire fiind, când apa pare mai mare, las pe alții înainte. Sunt câteva zone cu apă mai adâncă, niște cădițe unde mai bine mă țin de câte-o priză.
Întâlnim cîteva scurgeri parietale despre care auzim pe viu cât de frumos știu să cânte la atingere. Pe măsură ce înaintăm apar tot mai multe formațiuni ruginii. O splendoare. Zeci de draperii, aglomerări de conopida și fel de fel de alte minunății colorate ne înconjurau. Vraja formațiunilor, căldura întunericului, energia apei și toata bucuria primei întâlniri cu ele, au fost cele mai eficiente surse de caldură pe care le-aș fi putut avea. Plus că n-a fost chiar niciun moment în care nu m-am simțit în siguranță în echipa noastră de top.
Nici n-am băgat de seamă cum a zburat timpul. La un moment dat gândesc glumind: să vezi că poate nici nu ne dăm seama când ieșim din pesteră. Zis și făcut. Se cam răcorise aerul, pe masură ce ne apropiam de ieșire, dar numai după ce am văzut un buchet de ferigi crescute la baza unui bolovan am realizat că suntem deja afară.
Așa s-a încheiat cea mai faină dintre experiențele lui 2015.
Și chiar dacă n-am avut mai multe cuvinte să povestesc cât mi-a plăcut de tare, am rămas cu suficiente motive și o dorință imensă să mai peșteresc, nu o dată, cât mai curând.
A doua zi m-am trezit pe la răsărit. Afară, surpriză, ninge!
Cu teneșii roșii în picioare și costumul umed de neopren pe mine, mă taie curând un gând: sper că viața e frumoasă și fără degetele de la picioare. Am mers o bună bucată de deal până am început a le simți. Degetele. Apoi o altă bună bucată până au încetat să mai doară. Și-apoi am început să mă bucur de viață cu adevărat. Mi-a fost bine vreo câteva minute, că apoi ne-am oprit să ne mai echipăm. Cică nu prea poți face canioning iarna fără ham. Și cică nu se prea se face canioning iarna. Ok, dar oare noi ce cautăm aici?! Nu știu ceilalți, dar eu am căutat și găsit, mai corect spus, am făcut acum primul meu rapel. Încă o floare la ureche. Floare de gheață.
Până au coborât toți, m-am dezmorțit într-o pesteră găsită în imediata apropiere, prin care, din motive de târâș, nu am îndrăznit a înainta prea mult. Au urmat descățărări, coborâri, ocoliri, ferindu-mă de apă ca de.. apă rece iarna.
Și ca să profităm din plin de vremea minunată de afară, am ales să mai cotrobăim o peșteră. Frumoasă și asta, dar nu chiar ca sora ei mai mare, vizitată ieri. Galeriile sunt mai înguste, cu tavanul mai jos, pipistrelli mai puțini și celor câteva băltoace am evitat a le lua temperatura.
Temperaturile se anunță în scădere. Negative. Momentul ideal să umblăm prin apă, ai zice. Dar peștera ca peștera, are temperaturăa constantă de 8-9 grade, pe canion însă, prin cascade, pe-afară, oare cum va fi? Entuziasmul ramâne constant până la plecare, dar îngrijorarea că n-am să mai fiu întreagă cu sănătatea după aceste aventuri crește.
Dimineața de 29 începe haios. Se fac probe. Se râde mult. Facem cunoștință cu neoprenul uscat. E greu să-l îmbrăcăm, dar să vezi distracție mai apoi, la dezbrăcat. Mâncam bine, bem cât mai puțin și la drum. Pe drum, voioșie mare și căldură. Să fie căldură, că cine știe ce va mai fi mai apoi.
Și-a fost cea mai faină zi.
N-am mers mult până am întâlnit primele colonii de Pipistrellus moțăind pe pereți. Înaintăm relativ lejer prin apa limpede, cu nisipul strălucind sub picioare. Ușoară e înaintarea pe nisip, dar mai plăcută pe piatră, solicitând toată atenția și fortând chiar la câte-un pas de dans. Din când în când, nivelul apei crește și mă umple de fiori. Fiori pricinuiți de apă rece care se strecoară în costum și își croiește rapid drum spre călcâie.
Mai necurajoasă din fire fiind, când apa pare mai mare, las pe alții înainte. Sunt câteva zone cu apă mai adâncă, niște cădițe unde mai bine mă țin de câte-o priză.
Semisifoanele mi-au mai dat o serie de fiori. Să nu cumva să uit temperatura apei. La unul chiar a fost nevoie să-mi pun gluga, dar n-am ținut-o mult, purtarea ei nu doar mă forța să stau într-o poziție incomodă, dar îmi mai și răpea plăcerea de a asculta sunetul clar al liniștii izbindu-se de clipocitul limpede al apei. M-am simțit puțin ca Iona prin burta balenei. Și mai mult ca un pitic prin împărăția întunecată a ciupercilor uriașe.
Alte semisifoane le-am evitat cu o cațarare peste ciuperci. Aderente erau, de ți-era mai mare dragul să urci. Aici am fost martori la un eveniment memorabil, care merită amintit. Vlad se oferă să-i dea Adrianei o mână de ajutor. Cu mâna întinsă și banana plină de apă în spate, se apleacă, moment în care gravitația își face bine treaba și toată apa cea rece se revarsă peste Adriana.
Cea mai înaltă dintre cascade are un lac la fel de mărisor la baza ei. Și adânc. Instrucțiunile de utilizare sunau cam așa: înot vreo cațiva trei-patru metri până sub cascadă și cățărare alți doi până deasupra ei. Floare la ureche. Dar eu știu că în peșteră nu cresc flori, așa ca o iau încet și sigur spre stânga, ocolind băltoaca cea mare ținându-mă strașnic de prize. Simt ca nu acum e momentul potrivit pentru scufundări. Pe la jumatatea drumului mă prind că nu-i cazul să mă țin chiar așa bine, costumul dovedindu-se oarecum incompatibil cu ideea unor posibile scufundari, doar mă împing puțin din priză-n priză și ajung repede la loc sigur. Loc sigur de la baza de jos a cascadei. Aici, norocul meu că știu să mă cațăr mai bine decât știu să înot. Și repede ajung sus.
La coborare se sare în cascada. Hotarasc că da. Cum să nu? Sar! Să fie cineva jos să mă scoată, doar, că eu sar. Mai târziu am regretat această decizie. Și mai târziu mi-a revenit pofta de sărituri. Și n-am mai avut încotro.
În sala mare ieșim din apă. Urcăm pe nisip și pămănt și pietre și formațiuni. Vedem gururi multe, mari și frumoase, călcăm cu grijă cât mai pe lângă ele și ajungem până la georgel. Stăm un pic pe-aici, că-i frumos tare, apoi facem cale întoarsă, mult mai repede și mai ușor, mișcându-ne acum în aceași direcție cu apa. La cascada cea înaltă toată lumea a sărit. Și-a treia oară cred ca aș mai fi sărit, că tare începuse să-mi placă joaca asta.
Nici n-am băgat de seamă cum a zburat timpul. La un moment dat gândesc glumind: să vezi că poate nici nu ne dăm seama când ieșim din pesteră. Zis și făcut. Se cam răcorise aerul, pe masură ce ne apropiam de ieșire, dar numai după ce am văzut un buchet de ferigi crescute la baza unui bolovan am realizat că suntem deja afară.
Așa s-a încheiat cea mai faină dintre experiențele lui 2015.
Și chiar dacă n-am avut mai multe cuvinte să povestesc cât mi-a plăcut de tare, am rămas cu suficiente motive și o dorință imensă să mai peșteresc, nu o dată, cât mai curând.
*************
Cu teneșii roșii în picioare și costumul umed de neopren pe mine, mă taie curând un gând: sper că viața e frumoasă și fără degetele de la picioare. Am mers o bună bucată de deal până am început a le simți. Degetele. Apoi o altă bună bucată până au încetat să mai doară. Și-apoi am început să mă bucur de viață cu adevărat. Mi-a fost bine vreo câteva minute, că apoi ne-am oprit să ne mai echipăm. Cică nu prea poți face canioning iarna fără ham. Și cică nu se prea se face canioning iarna. Ok, dar oare noi ce cautăm aici?! Nu știu ceilalți, dar eu am căutat și găsit, mai corect spus, am făcut acum primul meu rapel. Încă o floare la ureche. Floare de gheață.
Până au coborât toți, m-am dezmorțit într-o pesteră găsită în imediata apropiere, prin care, din motive de târâș, nu am îndrăznit a înainta prea mult. Au urmat descățărări, coborâri, ocoliri, ferindu-mă de apă ca de.. apă rece iarna.
Și ca să profităm din plin de vremea minunată de afară, am ales să mai cotrobăim o peșteră. Frumoasă și asta, dar nu chiar ca sora ei mai mare, vizitată ieri. Galeriile sunt mai înguste, cu tavanul mai jos, pipistrelli mai puțini și celor câteva băltoace am evitat a le lua temperatura.
După numai o singură ședință de canioning m-am întrecut pe mine.
Și nu mai am voie, de azi, să mă plâng că mi-e frig.
Așadar, viața e frumoasă și iarna dar e de preferat să nu porți la neopren teneși roșii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu