Ce altă activitate este mai potrivită la început de an decât un duș rece? Oricare alta.
Cum traseul de astăzi nu plănuia să ofere pielii mele niciun contact direct cu vreo apă limpede de râu, am profitat fără să stau pe gânduri de ocazia aparută. Am profitat ceva mai mult de caldura sacului de dormit, mai apoi.
Cheile Cuților și peșterile atașate lor
Azi nu am gânduri leneșe, ziua oricum se anunțase a fi plimbare lejeră prin Cheile Cuților, un traseu circuit de vreo trei ore. În termosul rămas în mașină de zilele trecute, găsesc o gură de ceai înghețat. Ce termos bun am! Nici nu coborâm bine din mașini, ca ne și ia la mângâiat gerul. În pas vioi de plimbare, începem să urcăm pe lângă pârâul înghetat bine, pe care-l traversăm liniștiți de căte ori avem motive. Din când în când îi spargem, de bunăvoie, gheața, dar cel mai adesea o evităm sau pășim discret pe ea, să nu ne surprindă cu vreun contact mai neașteptat cu pământul.
Pe stânga, găsim repede prima peșteră. Nu-i prea mare ea de felul ei, la capăt așteptându-ne cu o galerie mai verticală așa, ce pare să coboare suficient de mult, dar în care, din lipsa echipamentului, ne putem arunca în siguranță numai privirea. Urmează repede a doua, nu mai știu pe ce parte, ceva mai mica. Apoi ne furișăm și ne cățărăm, oarecum degeaba, pe lângă niște dărâmături ce ar putea ascunde și chiar ascund o altă peșteră. Pe dreapta, păzită bine de fel de fel de mărăcini, încă o gaură în munte se arată. Nu mă încumet la lupta cu mărăcinii. Lasă, mai sunt peșteri.
Ultima incursiune peșterească pe ziua de azi este și cea mai interesantă. Peștera Vacii. Intri, faci stânga și te trezești într-o sală neașteptat de mare comparativ cu toate cotloanele vizitate mai devreme. Spre dreapta se desprinde o galerie îngustă, în care mă strecor cu nerăbdare prima. Pe măsură ce cobor, galeria se face mai scundă. Mai pe-o parte, mai aplecându-mă, mă trezesc prea curând la capătul ei. La căpătul galeriei se deschide brusc în jos, un fel de hău în care nici privirea nu prea pot să mi-o arunc, dar care după cum se aude, pare destul de mare.
Am aflat mai apoi că ar fi vorba de o coborare de vreo 22 m într-un gol subteran din care se desprind alte câteva galerii, ascendente spre dreapta și descendente spre stânga, purtatoare de amprenta unei intense activități hidrologice. Ce-am mai aflat citind este că peștera Vacii are o deosebită importanță arheologică și paleontologică, aici fiind descoperite diverse materiale ceramice și resturi fosile ale ursului de pesteră.
În drum spre ieșire, aș fi vrut să urc puțin și prin galeria care se desprinde în stânga (cum intri) dar un pipistrel și-a găsit aici loc de odihnă cam în drum, așa că abandonez repede ideea, de teamă să nu-l deranjez. În sala cea mare de la intrare alți lilieci își dorm zilele, unul dintre ei fiind decorat tare frumos cu picuri de apă.
Continuăm plimbarea. Când indicatorul instalat pe stânga ne avertizează că e momentul să schimbăm direcția și să începem un urcuș mai susținut pe versantul din dreapta, decidem c-am vrea să mai vedem puțin și din partea superioară a văii. Aici, o poieniță însorită ne aștepta. Ne oprim să profităm de soare și de căldura lui. Mihaela profită și de ora de aur ca să ne facă niște poze. Când vin și ceilalți, se lasă umbra, motivându-ne să ne continuăm drumul. Urmând marcajul, urcăm până dăm într-un drum. Marcajul dispare. Pe ulițele nemarcate ale cătunului Ponița mi-amintesc de zilele de vară petrecute la țară și de bunici și mi-e tare bine.
În realitate marcajul nu se pierde aici, ci face dreapta împreună cu traseul turistic, dar nu ne-am putut noi abține să nu ne plimbăm puțin iarna pe uliță. Deși la soare nu-i deloc iarnă. Tot pe uliță mergând, ajungem într-un loc cu priveliști, multe și frumoase. E locul perfect să mă simt sopârlă rămasă fară baterii. Așa că mă întind în iarbă să mă încarc puțin la soare.
Ceva mai jos, în coborâre, după ce revenim pe marcaj și ieșim din pădure, dăm de niște tufe de Prunus Spinos pline de fructe. Porumbe, acele fructe rotunde, de culoare albastră violet, care îți fac gura pungă dacă vrei cumva să le mănânci. Aflu acum, pe încercate, că bătute bine de brumă sunt nemaipomenite. Și pline de vitamine, fier, magneziu, calciu.. Cred că-mi par la fel de bune ca afinele, așa coapte, dar fiind mai mari se mănâncă mai cu spor. Și uite-așa, cu foamea potolită și bateriile pline, închei eu traseul punctului roșu. Zâmbetul de pe față nu știu dacă se citește prea clar, dar e sigur acolo.
Îmbarcați în mașini, ajungem devreme la casuțele de pe deal. Să mai petrecem un pic. E seară de jocuri. Încep bine cu whist-ul, dar un paharel cu grade îmi tulbură alegerile și închei pe locul trei.. sau pe doi? Cred că și amintirile mi le-a întunecat nițel, că nu mai stiu exact pe ce loc am fost. Pe același loc cu Rodica, după Adi și posibil și după Adriana.. A urmat o sesiune de Jungle Speed, în varianta mai mult jungle decât speed, joc care nu mi-a plăcut din cale afară. Saboteur și somn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu