Iarna de la începutul primăverii pe Mesteacănul

Deja vu. O nouă zi, aceași dimineață. Rece și senină. Cu toate hainele pe mine azi numai lenea mă ține de mână. Oboseala s-a vazut nevoită să mă abandoneze când a văzut cât am putut să dorm. Azi am să iau apă cu mine, că oricum ceai nu mai am. Apa minerală cumpărată din greșeală de la benzinărie este de acord să împartă sticla cu niște apă rece de izvor. Savuros amestec beau azi.

Până la Stâna Piscul Negru șerpuim prin pădure urmăriți îndeaproape de același grup de ieri, în variantă redusă. Pădurea e frumoasă și fară urme de iarnă. Până la stână urmărim marcajul, 'nu mai știu ce' albastru. Acolo, grupul ne prinde din urmă. Ei sunt pe modul relaxare și au venit la o plimbare numai până aici. Noi, tot pe modul relaxare, ne plimbăm mai sus.

De comun acord, alegem o pantă înierbată, numai bună de urcat cu sufletul la câtiva metri în urma ta. Să putem ajunge la ea trebuie să coborâm întâi într-o vale mică plină de zapadă, de unde putem să ne apucăm liniștiti de urcat. Noi tot urcăm. Că e mai ușor pe sus, cică. Uite, pe acolo printre brazi, coborâm cel mai sigur și ușor. Aici pe brânițele astea e pământul cam înghețat, zic băieții.

Privesc în sus spre brazi, mă uit în stânga spre cărările multe care coboară și hotărasc să abordez traseul mai scurt. La fel de sigur și ușor. Frumos, pe cărăruie, cobor cu pioletul drept ajutor moral, pe pământul înghetat dar nealunecos până ajung la zăpadă. Zăpada un pic înghețată. 92% bocnă. Pas după pas, trec repede și de ea. Găsesc un loc comod în iarbă numai bun de un popas. Ce fericire, am ajuns prima și am timp să lenevesc în voie până ne regrupăm.

Beau apă, ronțăi una alta, fac poze, admir peisaje. Mai beau apă, mai admir. Mai beau apă, mai pun niște cremă între mine și soare. Mai beau apă, mai fac poze. Cei doi coechipieri și-au ales fiecare câte un traseu de coborâre și s-au scuns pe după brazi. Când încep a mă întreba dacă nu cumva am înteles eu greșit că pe aici trebuie să urcăm, încep și ei să iasă de după brazi și să coboare. N-am avut timp să beau chiar toată apa, așa că putem spune c-au coborat repede.

Acum să urcăm. Zig zag prin iarbă, număr brandușe. Las sufletulul să mă alerge în urmă și râd. Mai renunț la niște haine de pe mine. Mai râd și mai urc. Vântul începe a râde și el. Mai pun niște haine pe mine. Nu mai râd. Iarba începe a se pierde pe sub zăpada moale. După care zăpada moale începe a se pierde pe sub valuri întărite. Ajunsă sus, priveliștea mă umple de frumos. Albul din jur mă bucură. Mă bucur și că azi am ochelari de soare, nu ca alte dăți, când făceam fețe, fețe, de la atâta lumină.

"E atâta lumină, de unde vine?
 Te-ntrebi.." Vorba cîntecului.

E atâta lumină în sufletul muntelui. Urc pe muchie și o adun. Zăpada e în sfârșit potrivită de colțari. Niște capre taie potecă în stânga noastră. Lăsăm Mușeteica pe altă dată, avem timp azi numai de Mesteacănul. Dar ne încântăm cu tot ce prindem. Soarele apare și dispare deasupra norilor, Negoiul face la fel, dar dedesubt, a prins curaj și iese nițel de după nori să ne vadă. N-am vrut poze, acum vreau.

Sus pe Mesteacănul zâmbetul mi-ajunge la 100%. Și încântarea. E mai frumos aici decât pe Lespezi. E lumină mai multă în sufletul muntelui azi. Cu greu mă hotărăsc ce să admir mai întâi. Da, chiar e frumos tare iarna la munte, sus! Chiar dacă alianța oboseală - lene și-a făcut de cap cu mine și m-a bântuit cât a putut, uite-mă aici, cum adun toată căldura din sufletul muntelui.

Până pe Piscul Negru n-am mai ajus. Ne-am ales traseu de coborâre și-am făcut pași la vale. Sufletul n-a mai ramas în urmă deloc. Plin de lumina muntelui acum, a stat lângă mine cuminte și fericit.

"E atâta căldură, de unde vine?
Te-ntrebi..
Iar vîntul bate nebun."

Iarna de la începutul primăverii pe Lespezi

Prima întâlnire cu Vf. Lespezi am avut-o în toamna lui 2014. Am urcat atunci de la Piscul Negru, pe piciorul Lespezilor, pe un traseu marcat cu afine și soare. La coborâre, am “scurtat-o” prin vale, printre marmote și ploaie. Ploaie până la piele. 

De când am prins gustul turelor de iarnă pe la înălțime, de la începutul acestui an, tot visez la o urcare la colțari însoțită de o coborâre pe placă. Iar Lespezi părea chiar potrivit pentru asta.

Joi se propune un Lespezi pentru weekend și deși sună tare bine, eu resimt o mare lipsă de entuziasm. Așa de mare, că vineri chiar încep a mă întreba dacă nu cumva m-am lovit la cap în vacanță, că prea aș prefera să stau acasă lenevind, în locul unui weekend pe munte. Dar nu zic nu, deși niște mușchi de pe la picioare nu vor deloc a mă lăsa.

Zi de vineri. Plouă. Noi plecăm azi să dormim la cort în zona Piscul Negru. Nu reușesc să mă încadrez pentru o plecare la ora 18, așa că plecăm puțin după ora 19 din București. Și plouă monoton și tot plouă. Până pe la Curtea de Argeș nu ne abandonează. Eu nu-s deloc în apele mele.

Prima noapte la cort este cam răcoroasă, deși nici zăpadă, nici temperaturi negative nu sunt. Am adormit repede cu muzica râului pe fundal și m-am trezit din oră în oră să mă întorc de pe partea stângâ pe dreapta și iar pe stânga. Spre zori am mai pus un polar pe mine.

Dimineața vine senină și rece. Cu toate hainele pe mine ard de nerăbdare să începem urcușul să mă mai încălzesc. Lenea și oboseala mă țin, fiecare, de câte o mână. Sunt cam cârcotașă azi. De zâmbete duc lipsă și scot limba la deal, renunțând, rând pe rând la câte o haină. Chiar și mănușile le las prin pădure, uitate. Abia la stână am observat că nu le mai am, dar oricum nu mi-ar fi folosit la nimic pe căldurile astea. Încerc fel de fel de combinații cu hainele, să-mi fie bine, mai pun câte-un pic de zăpadă în ceai, să-l mai înmulțesc și să-l mai răcoresc în același timp.

Pe măsură ce urc, priveliștile mă încarcă cu energie. În urma noastră, aglomerație mare. Un grup cam numeros iese din pădure și deși poposim destul de des, sper să nu reușească toți să ne ajungă până sus. Numai unul reușește a ne întrece, dar și pe el, din motive de nevastă, îl lăsăm în urmă în momentul în care colțarii încep a deveni necesari. O singură zonă mai stâncoasă este pe acest traseu spre Lespezi, zonă care și vara tot prin dreapta se ocolește. Ocolim cuminți înfigând vârf după vârf. Și tot urcăm și tot urcăm..

Ceața, ba nu, norii, au urcat și ei între timp, și ceva mai repede ca noi. Dar de câteva momente de lumină tot avem parte, așa că admirăm în voie câte puțin din împrejurimi. Ne-aplecam spre Calțun, unde reușim să vedem vechiul refugiu roșu și noul refugiu verde. Și puțin din lacul înghețat. Cornul Calțunului se-arată mândru ca o primăvară. Numai Negoiu nu vrea și nu, că el n-are pofta azi să ne privească în ochi. Norii îi sunt prieteni mai buni decât ne este nouă vântul.
Fie ca tine, Negoiule, ne vedem noi altă dată!

Băieții vor să încercăm un circuit, pe muchie spre Podeanu și să coborâm de acolo spre Piscul Negru. Eu nu și nu, zici că m-am aliat în secret cu Negoiu, n-am vrut deloc să mă arăt încântată de planul acesta. Așa că ne-am întors pe același traseu. Coborârea, se știe, nu-i ca urcușul, așa că repede ne vedem la stâncile ce trebuie ocolite acum prin stânga, unde găsim o balustradă de toată frumusețea amenajată de cei mulți. N-o folosim și repede ne vedem și mai jos, unde zăpada moale e acum stăpână. Și cum îmi place să dau cu stângul în dreptul la coborâre pe zăpada asta apoasă, care îmi amintește de pârtiile de schi din Bansko, hotărăsc să dau jos colțarii. Am făcut și-așa suficiente exerciții pentru picioare în ultima vreme. Merg mult mai ușor fără ei în asemenea condiții.

Înapoi la stână, zăpada aproape că dispare. O ultimă fâșie mă prinde în capcană și au, au, au, să vezi ce vânătaie. Prin pădure apoi, merg cam ca un zombie. Aș fi ajuns până jos în pas de zombie, dacă nu aveam o revelație exact la locul potrivit. Mă opresc, întorc capul, mănușile la locul lor, pe o piatră. Le recuperez și uite că-i gata distracția pentru azi. Setea mă cuprinde. Să fie de la lipsa de apă, că am băut azi numai jumătate de litru de ceai aproape cald și două mâini de zăpadă sau de la vestea că au nefiltrată la Conacul Ursului, locul unde și astă seară avem să campăm sub brazi?

Baie de alb, magie în apus și o cabană minunată. Suru.

Ce bine că sufletu-i infinit. 

Așa, pot lăsa câte o bucată, 

cu fiecare weekend, pe fiecare munte, 

fără a mă îngrijora că am să rămân vreodată fără.

 

După modelul mai bine mai tarziu decat niciodata, ieri am descoperit cam cum arata iarna in Fagaras.

 

 

Mai e un pic. Am stabilit ca urc cat pot si toate conditiile sunt prielnice sa pot pana pe varf.. dar nu las entuziasmul sa ma duca. Bocancii de iarna fac toti banii, zapada e numai buna, vremea nu mai zic, dar fara coltari cum sunt, poate nu ar fi bine sa ma prinda noaptea coborand pe aici.

Incet o iau inapoi. Atata liniste in oceanul asta de alb. Si atata frumusete, ca abia pot duce.. abia ma pot duce.

Mai zabovim pe sus, ca nu putem lasa asa frumuseti de privelisti neprivite.

Apusul nu ne ia prin surprindere.. doar ne lasa surprinsi.

Vantul bate, gerul pisca.. Degetele mele vor sa iasa din manusi, sa prind tot, sa iau cat pot cu mine.

In dreapta varful roz, in stanga zarile portocalii si cerul verzui.. in vale lumini se aprind.. mai cu grija, mai cu putin balet la piolet, ne-nsiram pe muchie. Spre cabana.

jurnal din fagaras.

Scriu astazi primul meu jurnal, despre o zi de (21) august sau despre cum mi-am scapat piciorul pe un munte si m-a prins de suflet.
Bazat pe imagini, notite si fapte reale. ;)
Asa ca incep, cum se cuvine, cu imagini:

1. echipa initiala (eu, Dan si Vasi)

2. destinatia initala (vf. Negoiu)

si ceva planuri si notite:
Traseul propus: Balea Lac (2040) - urcam in Saua Caprei (2315) - Iezerul Caprei (2417 ) - prin Fereastra Balei - Paltinul Mare (2401) - pe langa Turnul Paltinei si Vf Laita (2397) - Vf Laitel (2390) - Lacul Catun (2147) - prin Strunga Dracului - Vf Negoiu(2535) - prin Strunga Doamnei - Lacul Caltun - Caldarea Paltinului - Piciorul Paltinului - Tunel Transfagarasan - Balea Lac.

Timpul estimat: In procesul de documentare asupra traseului, din studiul anumitor jurnale si trasee, timpul de parcurgere era de 7 -10 h, dar cunoscandu-ne ritmul si timpii scosi in alte ture, am estimat ca noi am face: Balea Lac - Negoiu (cam 4h) ; Negoiu - Balea Lac (tot cam 4h), incluse fiind o pauza de savurat masa (cam 30 min), la Caltun si pauze mai mici si mai dese de savurat muntii, linistea, norii, aerul si zarea, cam pe unde ne (con)vine.

Si uite-asa-ncep faptele... sau, spus frumos, povestea.

Azi este ziua ta. Muntele tau asteapta. Asa ca... porneste la drum!Si-am pornit pe la 6, cu masina din Sfantu Gheorghe, toti cinci - o familie, azi in doua echipe. Cei trei, mai tineri, cu ganduri mari, mai mari ca ei, inspre Negoiu; cei doi, parintii, cu ganduri de odihna si plimbare pana la Capra (lacul)... si-napoi.
In doua ore ajungem in Fagaras (orasul) unde linistea diminetii acopera perfect forfota anuntata/asteptata de zilele orasului si unde ochii mi se deschid larg, sa vad cetatea (trecem pe-alaturi), sa vad paduri si creste, frumos pictate-n zare. Suntem tot mai aproape!

Dan doarme, inca. Iar eu si Vasi ne certam pe varfuri. "E asta! Ba nu-i ala, uite altul, mai mare.. asta e!" Si nu era nici unul, caci n-avea cum sa fie, dar noua ne placea joaca. Adesea, copilul din noi trebuie lasat sa se joace.

Trecem regulamentar prin Beclean, Sambata de Jos, Vistea de Jos, continuand ghicitul cu varfurile, se trezeste si Dan si curand iata-ne la Arpasu (de Jos). Aici o luam (cam gresit) spre Arpasu de Sus si... toate bune si frumoase pana la Pastravaria Albota, de unde drumul, sau mai bine spus starea lui, ne cam da de furca. E vina mea, n-am stiut ca drumul nu-i tocmai bun pe partea asta. Deci, oameni buni, nu faceti ca noi! Continuati din Arpas pe E68 pana se face un drum la stanga spre Cartisoara. Caci face bine si la nervii si la masinile voastre.

Cu gurile cascate (la propriu, de privelisti) urcam usor pe Transfagarasan. Si la dupa fiecare viraj ne tot miram de cele vazute.
Of, cum de n-am venit atata vreme pan-aici, gandeam atunci.
Vedem Cascada din mers. Urcam si cate-un zambet larg pe fata ne rasare, cate putin cu fiecare curba, spre Balea Lac.

Ajungem, echiparea, cateva poze si... hai la drum!

3. cabana si lacul Balea



La 9.45 pornim pe TA spre Saua Caprei. Urcam, prea repede parca, asa-i de regula la noi prima 100 de metrii, iar eu m-as tot uita in toate partile asa frumoase-s toate. Pe malul lacului raman tot mai mici oamenii si masinile. Ce bine-i! Zgomotul dispare, il las in urma si dau cate-un Buna ziua! din cand in cand, caci pe carare ne apar in cale cativa "prieteni", cu muntele in suflet ca si noi. Ajungem sus curand. Cu soarele deasupra si muntele in fata, in dreapta, in stanga (parca de peste tot ne inconjoara) ne trezim admirand.

4. zarea


Cand te uiti incolo ai impresia ca esti deasupra cerului, zice Dan.
Cata dreptate are! Oriunde m-as uita, ma simt deasupra.
(Si-acum imi vine, amintindu-mi, sa tot cant: si cerul se-apropie si cade pe mine, e bine, e bineee...) Ne tragem sufletul, fac cateva poze si pornim iar, pe BR de asta data, si uite ca dupa doar 8 minute de urcus ajungem la 2417m, pe Iezerul Caprei. E 10.35 si cred ca sunt acum mai sus decat am fost vreodata, conectata la pamant (caci avioanele si alte mijloace de zbor, ca cele de prin vise, de exemplu, sunt cam deconectate).

5. lacul Capra, in urcare, iezerul caprei


Zarea intreaga este acum a noastra, prin ochi e-a sufletului nostru.
Plecam. Coborand usor, cu ochii pe carare si gandurile aiurea ma las prada muntelui. Departe cum se-nalta, zarim Negoiu, care ne incanta privirea. Mai fac cateva poze cu noi, cu Balea, cu muntii si cu zarea, caci nu ma pot abtine. Poate asa am sa pot lua incantarea, macar un pic din ea, cu mine.

Coboram putin, dupa care poteca continua lin, oferindu-ne prilejul sa observam. Uite si cate flori colorate sunt, dragele, pierdute-n iarba. Am niste tentative din categoria artisticelor, sa le prind si pe ele (florile) in cadru, in diverse ipostaze. Continuam in pas vioi si dam nas in nas cu doi catei, in pas vioi si ei. Hmm, cateva ganduri sub forma de griji imi trec prin minte. Se dovedesc nejustificate. Erau doi caini cuminti, pe care i-am botezat rapid: Alb si Alb cu negru (cata originalitate, nu?). Si le-am facut si-o poza, sa-i iau cu mine, parca, si pe ei. Apar si stapanii dupa ceva vreme, insotiti de restul echipei canine.

6. cainele Alb


La 11.15 ajungem pe Paltinul Mare, unde facem si poza de grup, c-asa se cere. Hidratati, pozati, tot mai incantati si plini de nerabdare pornim inspre Caltun. Ne intalnim curand cu BA (30 min pana la Balea, spune indicatorul), unde apare si intrebarea. Si noi de ce n-am luat-o pe-aici? Am fi ajuns mai repede pe Negoiu (zise Dan.) Mai sunt 2-3 ore pana la Caltun (lacul). Avem timp destul si vremea e frumoasa. Deci, la drum!

7. privind inspre negoiu de pe paltinul mare

Poteca devine stancoasa, dar ajungem curand, trecand pe langa Turnul Paltinului, in doar 15 minute, la un parau, punct de intalnire al traseului nostru (BR) cu PA, de unde urcam agale pe langa Laita. Avem, inca, apa destula, nu ne oprim din drum.

8. ocolind Turnul Paltinului


E 12.00 ora si-n fata avem Laitelul. Dupa un scurt popas de hidratare continuam un-doi, un-doi, privind cand inainte, cand inapoi. Dam de o zona cu lanturi, mai expusa, vedem zapada, intalnim lume tot mai multa, de toate culorile. Dar, niste bezmetici sufla goarnele si urla, tulburand linistea, parca din toate. Pe langa noi, un tanar comenteaza, eticheteaza si (mai mult in sine) se revolta. E-atat de trist cand, chiar asa, din departare, apar si-astfel de oameni, care deranjeaza. Dar iata c-am urcat si-aici, tot veseli! Ajunsi in varf vedem cum lumea sta la soare, se bucura din iarba de priveste sau tace, cu gandurile sale fiecare.

9. caltun si negoiu









Uite Caltunul, la umbra norului, ce-n dreapta-l are pe Negoiu!
Nu stam nici aici prea mult, ca n-avem vreme (oare?). La Balea se ridica, din vale, norii. Iar vantul incepe a bate de-aici incolo, parca, mai tare. E 12.25 si incepem coborarea spre Caltun. Dan cu Vasi merg inainte, tot mai repede, eu cobor cate-un pic, ma opresc apoi si una-doua fac cateva poze.

E-o zona cu stanci mai mari si mai mici, ca niste trepte care duc spre vale. Suntem tot mai aproape, coboram tot mai repede. Ma trezesc singura, Dan cu Vasi sunt undeva in fata, nu-i mai zaresc. Ma opresc iar (cateva secunde), profit - fac iarasi poze. Apar si ei, de dupa stanci, zicand ceva de genul "Hai, mai, mai repede. Da-le-n... de poze! " Nu pentru poze stau. N-au inteles. Si le-am spus simplu s-o ia inainte. Asa au si facut.

Sunt prima data in Fagaras, vremea e buna si inca e devreme. E timp destul, de ce sa ma grabesc? Un fluture imi taie calea in semn de noroc si-un nor se apropie in zbor de mine. Ma apropii de Caltun. Profit ca sunt numai eu si ma opresc tot mai des (dar putin) in cate-un loc "magic". La 13.00 sunt la Caltun. Vantul bate tot mai tare si e chiar frig. Si-aproape c-as lua pe mine geaca.

10. lacul caltun












Soarele se tot ascunde. In urma, poteca e invaluita de norii care se scurg printre varfuri, dintr-o vale spre alta. Dan cu Vasi au ajuns de mai bine de 10 minute. Nu merg la ei, ma duc spre lac. Incerc apa lacului cu varful degetelor. Brr, ca tare-i rece! Raman pe malul lacului cu gandurile mele. In doua minute ma ia bine frigu si ma duce la masa. Mancarea e la ei.

Mancam toti trei, stand cu spatele la Negoiu. In fata, in vale e soare. Nori cuceresc varfurile si vantul ne cucereste noua toata atentia. Aproape scot geaca anti-vant, asa de tare bate. Si-apare si-un caine de la o stana, obisnuit se pare, s-adune, pe final de masa, ce ramane. Mancarea pentru doua persoane (in planul intial) impartita la trei (in realitate) ne-ajunge la fix.

Catelul ramane, insa, la masa altora, sa mai spere a primi ceva. Trist este ca, in plus, pe la mesele altora si alte resturi: peturi, conserve.. raman uitate. Si mult prea des. Astfel ca s-a format aici un adevarat morman (de gunoi), destul de consistent, pe care numai cainii il mai exploreaza, inutil, insa, uneori.

Acolo am hotarat despartirea. Ei continua spre Negoiu, eu inapoi spre Caltun.

Am pornit inapoi urmand acelasi traseu pana la intalnirea cu BA de unde am coborat prin Saua Paltinului spre Balea. Doua ore mi-a luat cu tot cu pauzele lungi (5-10 minute) si cam dese. Dani si Vasi au sosit si ei la doua ore in urma mea, fericiti ca si-au atins scopul (Negoiu).

In loc de concluzie ramane numai bucuria si inca o lectie a mersului pe munte invatata.