Iarna de la începutul primăverii pe Lespezi

Prima întâlnire cu Vf. Lespezi am avut-o în toamna lui 2014. Am urcat atunci de la Piscul Negru, pe piciorul Lespezilor, pe un traseu marcat cu afine și soare. La coborâre, am “scurtat-o” prin vale, printre marmote și ploaie. Ploaie până la piele. 

De când am prins gustul turelor de iarnă pe la înălțime, de la începutul acestui an, tot visez la o urcare la colțari însoțită de o coborâre pe placă. Iar Lespezi părea chiar potrivit pentru asta.

Joi se propune un Lespezi pentru weekend și deși sună tare bine, eu resimt o mare lipsă de entuziasm. Așa de mare, că vineri chiar încep a mă întreba dacă nu cumva m-am lovit la cap în vacanță, că prea aș prefera să stau acasă lenevind, în locul unui weekend pe munte. Dar nu zic nu, deși niște mușchi de pe la picioare nu vor deloc a mă lăsa.

Zi de vineri. Plouă. Noi plecăm azi să dormim la cort în zona Piscul Negru. Nu reușesc să mă încadrez pentru o plecare la ora 18, așa că plecăm puțin după ora 19 din București. Și plouă monoton și tot plouă. Până pe la Curtea de Argeș nu ne abandonează. Eu nu-s deloc în apele mele.

Prima noapte la cort este cam răcoroasă, deși nici zăpadă, nici temperaturi negative nu sunt. Am adormit repede cu muzica râului pe fundal și m-am trezit din oră în oră să mă întorc de pe partea stângâ pe dreapta și iar pe stânga. Spre zori am mai pus un polar pe mine.

Dimineața vine senină și rece. Cu toate hainele pe mine ard de nerăbdare să începem urcușul să mă mai încălzesc. Lenea și oboseala mă țin, fiecare, de câte o mână. Sunt cam cârcotașă azi. De zâmbete duc lipsă și scot limba la deal, renunțând, rând pe rând la câte o haină. Chiar și mănușile le las prin pădure, uitate. Abia la stână am observat că nu le mai am, dar oricum nu mi-ar fi folosit la nimic pe căldurile astea. Încerc fel de fel de combinații cu hainele, să-mi fie bine, mai pun câte-un pic de zăpadă în ceai, să-l mai înmulțesc și să-l mai răcoresc în același timp.

Pe măsură ce urc, priveliștile mă încarcă cu energie. În urma noastră, aglomerație mare. Un grup cam numeros iese din pădure și deși poposim destul de des, sper să nu reușească toți să ne ajungă până sus. Numai unul reușește a ne întrece, dar și pe el, din motive de nevastă, îl lăsăm în urmă în momentul în care colțarii încep a deveni necesari. O singură zonă mai stâncoasă este pe acest traseu spre Lespezi, zonă care și vara tot prin dreapta se ocolește. Ocolim cuminți înfigând vârf după vârf. Și tot urcăm și tot urcăm..

Ceața, ba nu, norii, au urcat și ei între timp, și ceva mai repede ca noi. Dar de câteva momente de lumină tot avem parte, așa că admirăm în voie câte puțin din împrejurimi. Ne-aplecam spre Calțun, unde reușim să vedem vechiul refugiu roșu și noul refugiu verde. Și puțin din lacul înghețat. Cornul Calțunului se-arată mândru ca o primăvară. Numai Negoiu nu vrea și nu, că el n-are pofta azi să ne privească în ochi. Norii îi sunt prieteni mai buni decât ne este nouă vântul.
Fie ca tine, Negoiule, ne vedem noi altă dată!

Băieții vor să încercăm un circuit, pe muchie spre Podeanu și să coborâm de acolo spre Piscul Negru. Eu nu și nu, zici că m-am aliat în secret cu Negoiu, n-am vrut deloc să mă arăt încântată de planul acesta. Așa că ne-am întors pe același traseu. Coborârea, se știe, nu-i ca urcușul, așa că repede ne vedem la stâncile ce trebuie ocolite acum prin stânga, unde găsim o balustradă de toată frumusețea amenajată de cei mulți. N-o folosim și repede ne vedem și mai jos, unde zăpada moale e acum stăpână. Și cum îmi place să dau cu stângul în dreptul la coborâre pe zăpada asta apoasă, care îmi amintește de pârtiile de schi din Bansko, hotărăsc să dau jos colțarii. Am făcut și-așa suficiente exerciții pentru picioare în ultima vreme. Merg mult mai ușor fără ei în asemenea condiții.

Înapoi la stână, zăpada aproape că dispare. O ultimă fâșie mă prinde în capcană și au, au, au, să vezi ce vânătaie. Prin pădure apoi, merg cam ca un zombie. Aș fi ajuns până jos în pas de zombie, dacă nu aveam o revelație exact la locul potrivit. Mă opresc, întorc capul, mănușile la locul lor, pe o piatră. Le recuperez și uite că-i gata distracția pentru azi. Setea mă cuprinde. Să fie de la lipsa de apă, că am băut azi numai jumătate de litru de ceai aproape cald și două mâini de zăpadă sau de la vestea că au nefiltrată la Conacul Ursului, locul unde și astă seară avem să campăm sub brazi?