Iarna de la începutul primăverii pe Mesteacănul

Deja vu. O nouă zi, aceași dimineață. Rece și senină. Cu toate hainele pe mine azi numai lenea mă ține de mână. Oboseala s-a vazut nevoită să mă abandoneze când a văzut cât am putut să dorm. Azi am să iau apă cu mine, că oricum ceai nu mai am. Apa minerală cumpărată din greșeală de la benzinărie este de acord să împartă sticla cu niște apă rece de izvor. Savuros amestec beau azi.

Până la Stâna Piscul Negru șerpuim prin pădure urmăriți îndeaproape de același grup de ieri, în variantă redusă. Pădurea e frumoasă și fară urme de iarnă. Până la stână urmărim marcajul, 'nu mai știu ce' albastru. Acolo, grupul ne prinde din urmă. Ei sunt pe modul relaxare și au venit la o plimbare numai până aici. Noi, tot pe modul relaxare, ne plimbăm mai sus.

De comun acord, alegem o pantă înierbată, numai bună de urcat cu sufletul la câtiva metri în urma ta. Să putem ajunge la ea trebuie să coborâm întâi într-o vale mică plină de zapadă, de unde putem să ne apucăm liniștiti de urcat. Noi tot urcăm. Că e mai ușor pe sus, cică. Uite, pe acolo printre brazi, coborâm cel mai sigur și ușor. Aici pe brânițele astea e pământul cam înghețat, zic băieții.

Privesc în sus spre brazi, mă uit în stânga spre cărările multe care coboară și hotărasc să abordez traseul mai scurt. La fel de sigur și ușor. Frumos, pe cărăruie, cobor cu pioletul drept ajutor moral, pe pământul înghetat dar nealunecos până ajung la zăpadă. Zăpada un pic înghețată. 92% bocnă. Pas după pas, trec repede și de ea. Găsesc un loc comod în iarbă numai bun de un popas. Ce fericire, am ajuns prima și am timp să lenevesc în voie până ne regrupăm.

Beau apă, ronțăi una alta, fac poze, admir peisaje. Mai beau apă, mai admir. Mai beau apă, mai pun niște cremă între mine și soare. Mai beau apă, mai fac poze. Cei doi coechipieri și-au ales fiecare câte un traseu de coborâre și s-au scuns pe după brazi. Când încep a mă întreba dacă nu cumva am înteles eu greșit că pe aici trebuie să urcăm, încep și ei să iasă de după brazi și să coboare. N-am avut timp să beau chiar toată apa, așa că putem spune c-au coborat repede.

Acum să urcăm. Zig zag prin iarbă, număr brandușe. Las sufletulul să mă alerge în urmă și râd. Mai renunț la niște haine de pe mine. Mai râd și mai urc. Vântul începe a râde și el. Mai pun niște haine pe mine. Nu mai râd. Iarba începe a se pierde pe sub zăpada moale. După care zăpada moale începe a se pierde pe sub valuri întărite. Ajunsă sus, priveliștea mă umple de frumos. Albul din jur mă bucură. Mă bucur și că azi am ochelari de soare, nu ca alte dăți, când făceam fețe, fețe, de la atâta lumină.

"E atâta lumină, de unde vine?
 Te-ntrebi.." Vorba cîntecului.

E atâta lumină în sufletul muntelui. Urc pe muchie și o adun. Zăpada e în sfârșit potrivită de colțari. Niște capre taie potecă în stânga noastră. Lăsăm Mușeteica pe altă dată, avem timp azi numai de Mesteacănul. Dar ne încântăm cu tot ce prindem. Soarele apare și dispare deasupra norilor, Negoiul face la fel, dar dedesubt, a prins curaj și iese nițel de după nori să ne vadă. N-am vrut poze, acum vreau.

Sus pe Mesteacănul zâmbetul mi-ajunge la 100%. Și încântarea. E mai frumos aici decât pe Lespezi. E lumină mai multă în sufletul muntelui azi. Cu greu mă hotărăsc ce să admir mai întâi. Da, chiar e frumos tare iarna la munte, sus! Chiar dacă alianța oboseală - lene și-a făcut de cap cu mine și m-a bântuit cât a putut, uite-mă aici, cum adun toată căldura din sufletul muntelui.

Până pe Piscul Negru n-am mai ajus. Ne-am ales traseu de coborâre și-am făcut pași la vale. Sufletul n-a mai ramas în urmă deloc. Plin de lumina muntelui acum, a stat lângă mine cuminte și fericit.

"E atâta căldură, de unde vine?
Te-ntrebi..
Iar vîntul bate nebun."