Plecăm din ceața Bucureștiului înaintea nopții.
Bucegii nu s-au ascuns azi în nori. Dinspre Râșnov, o fereastră de albastru le dă târcoale.
Speranțele mele de vreme bună ramân la orizont.
În Plaiul Foii e liniște. Si umbră.
Nici Creasta Craiului nu e ascunsă în nori, dar a ales să-și poarte azi un palton cam sobru. Degeaba, îmi place și-așa. Pun din imaginație puțin albastru în spatele ei și zâmbesc oricum.
Drumul e cam înghețat, dar nu ne punem colțarii. Nu că i-am fi avut la noi..
Urcând spre Șpirla, mai cu privirea, mai cu telefonul, pozez creasta. E tura retro. Toate pozele mele ies alb negru.
Mai sus de refugiu, după ce facem dreapta, împrejurimile încep a prinde culoare.
În mijlocul traseului șade un melc în hibernare. De deasupra, o capră se uită calm spre noi. O capră neagră, aproape neagră. Calm ne uitam și noi la ea, că doar nu e urs. Când să ne uitam mai bine, se cocoață pe un fel de vâlcel mult prea înclinat, pierzându-se între stânci.
Umerii sunt bine sănătosi, iar eu înca n-am uitat intrările pe traseul lor.
Să continuăm până la Cerdacul Stanciului? Nu votează toată lumea pozitiv, așa că la prima porțiune ce trebuie ocolită facem cale întoarsă, spre șa, unde găsim un petec de zăpadă până peste genunchi care ne amintește că e încă iarna. Ne oprim puțin să ne mai uităm după creste, să ne pozăm cu ele și să ne-aruncăm în zăpadă, ca să avem ce scoate apoi din bocanci.
Am coborât spre Curmatura Foii cât am putut de încet, deloc nu-mi venea să-mi iau ochii de la sudica pudrată cu alb. Prin pădure însă, am recuperat, deși nu știu unde și de ce ne grăbeam așa.
Mai privim o dată spre creasta în palton mohorat și plecăm.
Nu m-aș mai sătura de creasta asta. Mi s-a blocat undeva acolo, între suflet și gând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu