spatiu

o foaie alba daca-mi pun in fata
pare ca nu mai pot sa scriu
ca nu mai vreau sa fac
nu mai stiu ce sunt

o foaie alba

un spatiu
un gol

si inceputul

Alerg.

Alergarea era pentru mine o necunoscuta. Iar in toata necunoscuta asta, stiam eu despre mine ca nu-mi place sa alerg. Credeam eu ca stiu, credeam eu ca ma stiu. Ideea de a alerga prin parc imi parea cel putin plictisitoare, cat despre alergatul pe munte, aici nu prea gaseam motive pentru a alerga in locul lui a merge. Asa ca am mers, am mers si-am tot mers.. pe munte. M-am indragostit mai intai de stanca. Incet, incet mi-a devenit la fel de draga padurea. In drumul meu, pe sub paduri, pe brane si pe creste, povestile cu alergare montana se iveau tot mai adesea, ca ielele, ca intr-un joc. Au trecut ani pana cand jocul asta l-am pus in practica.

Inceputul n-a fost chiar ca la carte. Eram pe faza cand s-a dat startul la inscrierile pentru ecomarathon, am clipit de doua ori si iata-ma in poveste. Odata inscrisa, mi-am zis eu, cristino, nu mai ai incotro! Am tot avut incotro. Abia in a doua jumatate a lui martie, intr-o sambata cam plictisita, am iesit la prima mea intalnire. Am petrecut 6 km impreuna cu a alerga prin parc. N-a fost dragoste la prima vedere, dar a fost chiar mai fain decat credeam eu c-ar putea fi. Firesc, amuzant si usor. La a doua iesire, eu batman, ce e aia incalzire?! Vrei alergat, Cristino? Iti place, zici? Ia exerseaza tu putin mersul schiopatat, daca tot iti place sa mananci cu polonicul! Si.. pauza. Cu antiinflamatoare si fel de fel de unguente. Abia in ajun am reusit si eu sa ingras putin porcul.

Ecomaraton. Am luat startul pregatita sa o duc pana la capat. Lupta. Cursa. Alergarea. Ce-o fi ea.. Atmosfera calda, aglomeratie in urcare, un sarpe de oameni si privelisti cu paduri si nori, incuranjari de la voluntari si poteci printre flori, coborare cu noroi putin, urcare cu glume si cu gura cascata spre piatra craiului, energie de la un grup frumos de copii, coborare inierbata si abrupta cu dureri de genunchi, urcare placuta dar lunga cat toate zilele, copaci infloriti, intrare in ultima bucla cu somn si liniste si dureri de mijloc, beau toata apa sa nu mai am ce cara si m-adun de pe jos in varf de deal, glume cu niste moldoveni, hai ca mai pot, sunt aproape in bucegi, mama, cat am mai umblat azi, in sfarsit o tura la munte in care nu se plange nimeni ca merg prea repede, idei despre o pauza necesara, colegii alergatori din jur ma informeaza ca mai pot, fotograf cu informatie ca a mai ramas numai un kilometru, zambete si pe dinafara si pe dinauntru, coborare in viteza, medalie frumoasa pentru o cristina fericita. Primul meu maraton a fost dragoste la prima vedere. Am stiut ca e pentru mine, ca am mai fac si ca-i de-a dreptul placut sa descoperi locuri noi asa, in pas alergator.

     

Urmatorul trebuia sa fie la Rosia Montana. Urmatorul in plan. Dar cum planul de-acasa nu se potriveste.. tare mi-ar placea un maraton in Crai! Cine ma stie stie ce-nseamna Craiul pentru mine, un fel de mai acasa decat orice casa. Asadar urmatorul avea sa fie maratonul Pietrei Craiului.

Pe post de antrenament pentru MPC ma trezesc alergand si primul meu semimaraton pe plat, la Baneasa. A fost prima data cand chiar am alergat, fara pauze, in afara celor de baut apa de la punctele de alimentare. A fost greu, mult mai greu decat credeam si gandul ca alergarea asta nu e chiar pentru mine, ca prea chinuita m-am simtit pe final de semimaraton, a inceput a ma bantui. Urmatorul antrenament l-am facut pe munte, intr-o tura din cale afara de frumoasa pe poteci de grohotis si prin vai ascunse ale Craiului. Am realizat cat de drag mi-e umblatul asta in pas domol si printre mai multa stanca si alte minunatii ale Craiului. Hotarasem eu cu mine, cam cu jumatate de glas, sa ma las de maratoane dupa MPC. Dar cum planul de-acasa nu se potriveste..

Am fost în livadă și tare mi-a plăcut!

La început de iulie temperaturile își fac de cap în termometru. E căldură mare. Cod roșu de caniculă. Mult soare peste pedale. În aerul de Păulești emoția depășește căldura resimțită. Cu tricoul BikeChic, iată-mă la startul unei noi aventuri pe două roți. A venit momentul să gust atmosfera unei competiții MTB direct din pedale. Let the fun begin!

O parte din echipa BikeChic la start

Un traseu pe măsura numelui său, cu poteci surprinzătoare pe dealuri înflorite și pe la umbra pădurii, fară mari diferențe de nivel, alternând tare frumos urcările și coborârile într-un decor din cale afară de pitoresc, Livada cu Cireși a fost locul potrivit. Un traseu tare, tare, tare fain!

Frica dobândită în urma căzăturilor din ultima vreme m-a ținut prea în frâu pe coborâri. N-am tras prea mult de mine, recunosc. Am coborât de pe bicicletă pe porțiuni de urcare care puteau fi făcute și chiar și pe o bucată de coborâre. Am cam exagerat cu frânele dar am mai descoperit niște secrete, am mai căpătat oarecare experiență, m-am bucurat maxim de porțiuni de traseu delicioase și-am adăugat o nouă sursă de fericiri mărunte pe lista dependențelor mele. Pe bolovani, pământ și pe iarbă, când în soare, când sub umbră, pe lângă flori, copaci sau mărăcini, alături de alți nebuni frumoși pe biciclete, cei 17 km s-au dus mult prea repede.

A fost minunat să fac parte dintr-o echipă. Echipa fetelor BikeChic a fost prezentă pe primele locuri la mai multe dintre categorii. Tricoul BikeChic mi-a purtat noroc și-am ajuns să urc și eu pe podium, chiar dacă n-am avut prea multă concurență la categoria mea.

 

Am fost în livadă și tare mi-a plăcut!
Livada cu Cireși de la Păulești, o cursă grozavă organizată de Riders Club.

Bicicleala de diminică sau prima ieșire a lui Iv pe dealuri

Mărțișoare zburătoare (mulțumim, Alex!)

Cristine asortate cu seninul de martie

Dealuri cu primăvară

Buchetul de biciclete

Cinci pe un peron

multumesc, omule lumină

despre oamenii-lumină
nu se vorbește niciodată prea mult

căci nu se cunoaște
de unde și încotro
magia lor răsare
și umblă
să umbrească cărările prea luminoase
din câte un suflet aprins

blândetea lor împrăștie
peste ochi prea lacomi
o liniște cuminte
căldura lor inundă
cu zâmbete senine
pe nesimțite
verdele ascuns
sub haina dulce a iernii.

am un om lumină aproape
nu-i bogăție mai mare în suflet.

La umbra crestelor înalte. (ziua doi)

Dimineața scot capul din sacul de dormit și întrebările vin. Cât o fi ceasul? Să mă trezesc? E întuneric, mai stau! Cine-a insistat aseară că opt e oră prea târzie pentru micul dejun? Of, ce-o fi fost în capul meu atunci. N-am pus nicio alarmă. Cât o fi ceasul, oare? Liniște, nicio mișcare. E devreme. Capul înapoi în sac. Adorm.

(Ceva mai târziu). Fereastra ascunde puțină lumină. Deja trează, Mihaela se pregătește să plece la masă. Nu mănânc, hotărăsc eu repede. Mai bine mai dorm un pic. După prea puțină vreme, mă preling pe lângă sac și ies afară.
 

Lumina zorilor îmbracă rece albul crestelor. Numai un colț de lună umblă singură pe întinsul cerului. Îmi fac de lucru pe-afară. Adică mă invart pe loc și mă holbez în toate părțile să văd încotro văd mai frumos. E peste tot frumusețea, dacă o privești cu ochii deschiși. Intru să mănânc. Culorile răsăritului mă tot ispitesc. Ies iar. Iar intru.. Cred ca nicio altă ușa de cabană n-am deschis-o atâta într-un singur weekend. Muchiile înghețate stau neclintite. Depresiunea stă ascunsă sub plapuma ei de nori colorată. Lumea încă doarme. Raluca s-a trezit și ea.

În sus cu noi! Urcăm pe cruce galbenă. Avem potecă bătută deja, prin pădure. Mai departe, vedem. Gașca potecătoare de aseară ne avertizează să fim pregătite de zăpadă. Hai că avem încălzirea făcută, sâmbată trecută. Să ținem muchia, altă avertizare primim. Și-am plecat.

De-ale fetelor secrete au început a răsuna discret prin pădure. Hai să mai dezbrăcăm niște haine. Hai să mai bem niște apă. Hai să mai gustăm niște ceai. Hai să mai mergem puțin. Hai să mai bem niște apă. (Avea Mihaela o apă tare bună, apropo).  Hai să mai visăm povestind. Ne mai oprim înc-o dată. Hai să mai mergem vorbind.

Voci ne ajung din urmă prin pădure. Patru oameni. Îi lăsăm înainte. Ne mai amestecam printre ei. O mai luăm și noi în față, cîte puțin. Ieșim de sub umbra copacilor curând. Pun niște cremă de soare pe mine. Miroase deja a priveliști.

Pe urme de ski de tură, urcăm ademenite de ce vedem. Dacă ne oprim, ne țintuiesc în loc vârfurile, văile, muchiile. Dacă ne mișcăm, ne prinde de picioare zăpada. Ne scufundăm după posibilități, unii mai des, alții mai adânc. Mirare peste uimire, admirăm totul cu lăcomie.

Uite, vârful Negoiu! Uite, în marea de nori, niște țărmuri.
Uite și cabana Negoiu! Și uite cum nu ne mai oprim nici azi din zâmbit.
Ce peisaje, ce soare, ce vreme! Tura asta e în top cele mai frumoase ture de iarnă.
Ba, cred ca a mea-i cea mai frumoasă.

Pe platoul Scărișoara albul e stăpân. Ca într-o mare de sare, plutim deasupra zăpezii. De atâta liniște, dacă stăm locului auzim cum sclipesc cristalele în jurul nostru. Pășind, ne scârțâie zăpada pe sub tălpi. Privind, ne crește încântarea. Urcând, ne umple fericirea. Grupul colorat ne ajunge din urmă. Ne pozăm cu albastrul, ne pozăm cu vârfurile, ne pozăm cu zâmbetele.

Mai urcăm puțin și-n locul unde câteva pietre stau cuminți la soare ne oprim vreme de un ceas la o sesiune foto completă. Ceaiul e bun, budinca cu spanac e și mai bună. Fur rețeta. Mihaela mă roagă să fac cumpăna. Eu fac podul de sus, varianta dărâmată. Raluca construiește un pod reușit. Eu încerc și mai dărâm unul. Ne prăpădim de râs. Doi oameni din grupul celor mulți, ajunși cam o dată cu noi la locul cu pricina, se distrează și ei la comedia noastră copilărească.

Facem poze de grup, poze de profil, poze cu păru-n vânt, fară vânt, poze cu poduri și poze cu vârfuri - Negoiu, Șerbota, Scara, Ciortea, Budislavu, Capu Surului. Ne pozăm în picioare sau pe jos, pe bolovan, pe lânga bolovan. Și-n tot timpul ne amuzăm copios una de alta și toate de fiecare-n parte. N-are rost să mai zic că am continuat distracția și după ce a ajuns toata lumea. Se subînțelege.



Dorința mea de a ajunge în creastă nici azi nu se-împlinește. Ne punem pe coborât. Atât de firesc de frumos e totul încât nu pot avea niciun regret. Când credeam că mai mult nu se poate, ne-am strâns toate într-o caldă îmbrățișare cu efect terapeutic. Idei despre o noapte de dormit sub cerul iernii îmi intră pe sub piele, ca o ispită pentru viitorul mai mult sau mai puțin apropiat. Pașind ușor sau alunecând de zor, coborâm. Ne-așteaptă oamenii la cabană și-avem de-ajuns acasă azi.

Au! Fac o vânătaie. Tare-i tare și nemiloasă placa zăpezii când se rupe. Altă vânătaie îmi potolește setea de a pluti pe lângă potecă. Ne mai umplem o dată ochii cu vârfurile înșirate în zare și intrăm în pădure. La adapostul ei, de-ale fetelor discuții răsună iar printre copaci.

Reveniți la cabană, facem bagaje și ne punem iar pe mâncat. Ciorbe, mămăligi. Nu mult, doar bun.
Aflăm că Raj Kapoor ne-a dat de gol că mai mult ne-am pozat decât am urcat. Noi regretăm că nu i-am luat și pe Clau și Octav cu noi, traseul fiind ok de făcut și fără echipament de iarnă. Ei nu regretă și recunosc că s-au relaxat în voie pe lângă cabană, cu pârsi zăriți în zăpadă, cu apuseni văzuți prin binoclu.

Raluca n-are gata bagajul. Ar mai intra puțină siesta acum. Octav mai are de mancat o mămăligă. Iuhuuu! E bucurie mare. Siesta continuă! Cineva îi explică și lui Raj Kapoor de ce-i atât de veselă Raluca, așa, aparent fără motiv. Se râde apoi de descoperirea boxerilor roșii care nu erau ai mei. Câteva guri de cafea și deja Mihaela ne aleargă pe potecă. Ce bun ar fi un sac, să ne dăm cu el. Improvizăm pe unde putem și ne dăm pe fund.

Liniuțele trec repede când tăiem poteca pe scurtături. O ciocănitoare își ia munca în serios chiar și astăzii, duminica. Ne-apropiem tiptil de copacul ei. Ea ne ignoră și cioc-cioc-cioc, la copac înainte. Coborâm, ne întrebăm de liniuțe. Mai avem puține, tîc-tîc-tîc și tîc-tîc-tîc, citând din savuroasele onomatopee ale Mihaelei. Avem și-un ac de păr. Apar noi scurtături - nirvana, de care îndrăznesc să mă bucur doar eu. Coborând spre pod, mângâiem din priviri mileurile înghețate. Că abia așteaptă forestierul, să mai socializăm, ne destăinuie Mihaela.

Pe forestier, o ploaie de bulgări naște alergătorul din noi. Mă uit la Mihaela alergând râzând – Hai să socializăm, hai să socializăm! Raluca strigă în urma noastră – Unde fugiți, nu vreți să socializăm? Stați așa să socializăm!
Și-uite-așa, având fețele pline de zâmbet, am ajuns noi la Zura. Ne-am curățat, ne-am îmbarcat și-am plecat subliniind: Ce bun e drumul! Nu ca la Turnuri. Ce vreme bună! Nu ca la Turnuri. Ce potecă bătută! Nu ca la Turnuri.

N-apucăm să intrăm bine pe asfalt că un Uaaaaaau general ne cuprinde.
În toată splendoarea ei, umbrită în culorile apusului, creasta Făgărașului sprijinea cerul.