La umbra crestelor înalte. (ziua doi)

Dimineața scot capul din sacul de dormit și întrebările vin. Cât o fi ceasul? Să mă trezesc? E întuneric, mai stau! Cine-a insistat aseară că opt e oră prea târzie pentru micul dejun? Of, ce-o fi fost în capul meu atunci. N-am pus nicio alarmă. Cât o fi ceasul, oare? Liniște, nicio mișcare. E devreme. Capul înapoi în sac. Adorm.

(Ceva mai târziu). Fereastra ascunde puțină lumină. Deja trează, Mihaela se pregătește să plece la masă. Nu mănânc, hotărăsc eu repede. Mai bine mai dorm un pic. După prea puțină vreme, mă preling pe lângă sac și ies afară.
 

Lumina zorilor îmbracă rece albul crestelor. Numai un colț de lună umblă singură pe întinsul cerului. Îmi fac de lucru pe-afară. Adică mă invart pe loc și mă holbez în toate părțile să văd încotro văd mai frumos. E peste tot frumusețea, dacă o privești cu ochii deschiși. Intru să mănânc. Culorile răsăritului mă tot ispitesc. Ies iar. Iar intru.. Cred ca nicio altă ușa de cabană n-am deschis-o atâta într-un singur weekend. Muchiile înghețate stau neclintite. Depresiunea stă ascunsă sub plapuma ei de nori colorată. Lumea încă doarme. Raluca s-a trezit și ea.

În sus cu noi! Urcăm pe cruce galbenă. Avem potecă bătută deja, prin pădure. Mai departe, vedem. Gașca potecătoare de aseară ne avertizează să fim pregătite de zăpadă. Hai că avem încălzirea făcută, sâmbată trecută. Să ținem muchia, altă avertizare primim. Și-am plecat.

De-ale fetelor secrete au început a răsuna discret prin pădure. Hai să mai dezbrăcăm niște haine. Hai să mai bem niște apă. Hai să mai gustăm niște ceai. Hai să mai mergem puțin. Hai să mai bem niște apă. (Avea Mihaela o apă tare bună, apropo).  Hai să mai visăm povestind. Ne mai oprim înc-o dată. Hai să mai mergem vorbind.

Voci ne ajung din urmă prin pădure. Patru oameni. Îi lăsăm înainte. Ne mai amestecam printre ei. O mai luăm și noi în față, cîte puțin. Ieșim de sub umbra copacilor curând. Pun niște cremă de soare pe mine. Miroase deja a priveliști.

Pe urme de ski de tură, urcăm ademenite de ce vedem. Dacă ne oprim, ne țintuiesc în loc vârfurile, văile, muchiile. Dacă ne mișcăm, ne prinde de picioare zăpada. Ne scufundăm după posibilități, unii mai des, alții mai adânc. Mirare peste uimire, admirăm totul cu lăcomie.

Uite, vârful Negoiu! Uite, în marea de nori, niște țărmuri.
Uite și cabana Negoiu! Și uite cum nu ne mai oprim nici azi din zâmbit.
Ce peisaje, ce soare, ce vreme! Tura asta e în top cele mai frumoase ture de iarnă.
Ba, cred ca a mea-i cea mai frumoasă.

Pe platoul Scărișoara albul e stăpân. Ca într-o mare de sare, plutim deasupra zăpezii. De atâta liniște, dacă stăm locului auzim cum sclipesc cristalele în jurul nostru. Pășind, ne scârțâie zăpada pe sub tălpi. Privind, ne crește încântarea. Urcând, ne umple fericirea. Grupul colorat ne ajunge din urmă. Ne pozăm cu albastrul, ne pozăm cu vârfurile, ne pozăm cu zâmbetele.

Mai urcăm puțin și-n locul unde câteva pietre stau cuminți la soare ne oprim vreme de un ceas la o sesiune foto completă. Ceaiul e bun, budinca cu spanac e și mai bună. Fur rețeta. Mihaela mă roagă să fac cumpăna. Eu fac podul de sus, varianta dărâmată. Raluca construiește un pod reușit. Eu încerc și mai dărâm unul. Ne prăpădim de râs. Doi oameni din grupul celor mulți, ajunși cam o dată cu noi la locul cu pricina, se distrează și ei la comedia noastră copilărească.

Facem poze de grup, poze de profil, poze cu păru-n vânt, fară vânt, poze cu poduri și poze cu vârfuri - Negoiu, Șerbota, Scara, Ciortea, Budislavu, Capu Surului. Ne pozăm în picioare sau pe jos, pe bolovan, pe lânga bolovan. Și-n tot timpul ne amuzăm copios una de alta și toate de fiecare-n parte. N-are rost să mai zic că am continuat distracția și după ce a ajuns toata lumea. Se subînțelege.



Dorința mea de a ajunge în creastă nici azi nu se-împlinește. Ne punem pe coborât. Atât de firesc de frumos e totul încât nu pot avea niciun regret. Când credeam că mai mult nu se poate, ne-am strâns toate într-o caldă îmbrățișare cu efect terapeutic. Idei despre o noapte de dormit sub cerul iernii îmi intră pe sub piele, ca o ispită pentru viitorul mai mult sau mai puțin apropiat. Pașind ușor sau alunecând de zor, coborâm. Ne-așteaptă oamenii la cabană și-avem de-ajuns acasă azi.

Au! Fac o vânătaie. Tare-i tare și nemiloasă placa zăpezii când se rupe. Altă vânătaie îmi potolește setea de a pluti pe lângă potecă. Ne mai umplem o dată ochii cu vârfurile înșirate în zare și intrăm în pădure. La adapostul ei, de-ale fetelor discuții răsună iar printre copaci.

Reveniți la cabană, facem bagaje și ne punem iar pe mâncat. Ciorbe, mămăligi. Nu mult, doar bun.
Aflăm că Raj Kapoor ne-a dat de gol că mai mult ne-am pozat decât am urcat. Noi regretăm că nu i-am luat și pe Clau și Octav cu noi, traseul fiind ok de făcut și fără echipament de iarnă. Ei nu regretă și recunosc că s-au relaxat în voie pe lângă cabană, cu pârsi zăriți în zăpadă, cu apuseni văzuți prin binoclu.

Raluca n-are gata bagajul. Ar mai intra puțină siesta acum. Octav mai are de mancat o mămăligă. Iuhuuu! E bucurie mare. Siesta continuă! Cineva îi explică și lui Raj Kapoor de ce-i atât de veselă Raluca, așa, aparent fără motiv. Se râde apoi de descoperirea boxerilor roșii care nu erau ai mei. Câteva guri de cafea și deja Mihaela ne aleargă pe potecă. Ce bun ar fi un sac, să ne dăm cu el. Improvizăm pe unde putem și ne dăm pe fund.

Liniuțele trec repede când tăiem poteca pe scurtături. O ciocănitoare își ia munca în serios chiar și astăzii, duminica. Ne-apropiem tiptil de copacul ei. Ea ne ignoră și cioc-cioc-cioc, la copac înainte. Coborâm, ne întrebăm de liniuțe. Mai avem puține, tîc-tîc-tîc și tîc-tîc-tîc, citând din savuroasele onomatopee ale Mihaelei. Avem și-un ac de păr. Apar noi scurtături - nirvana, de care îndrăznesc să mă bucur doar eu. Coborând spre pod, mângâiem din priviri mileurile înghețate. Că abia așteaptă forestierul, să mai socializăm, ne destăinuie Mihaela.

Pe forestier, o ploaie de bulgări naște alergătorul din noi. Mă uit la Mihaela alergând râzând – Hai să socializăm, hai să socializăm! Raluca strigă în urma noastră – Unde fugiți, nu vreți să socializăm? Stați așa să socializăm!
Și-uite-așa, având fețele pline de zâmbet, am ajuns noi la Zura. Ne-am curățat, ne-am îmbarcat și-am plecat subliniind: Ce bun e drumul! Nu ca la Turnuri. Ce vreme bună! Nu ca la Turnuri. Ce potecă bătută! Nu ca la Turnuri.

N-apucăm să intrăm bine pe asfalt că un Uaaaaaau general ne cuprinde.
În toată splendoarea ei, umbrită în culorile apusului, creasta Făgărașului sprijinea cerul.