E nemaipomenit să asculți liniștea cum vorbește pe fiecare urmă lăsată în zăpadă, pe fiecare trunchi de copac îmbrățișat, pe fiecare colț de cer care te-acoperă când ești pe munte. Ca și tăcerea, liniștea nu e pentru oricine. Și nu oricine poate să asculte, să înteleagă și să suporte tăcerea zăpezii, a copacilor sau a cerului, spațiul acela minunat dintre note în care liniștea devine muzicală.
Dar, pe cuvânt de spiriduș, s-a râs cu-atâta poftă pe potecile Făgărașului zilele astea de s-a zdruncinat pădurea cu totul de veselie, hohoteau copacii, se tăvălea zăpada pe sub ei, se distrau veverițele și se amuzau zdravăn toate păsările care n-au mai apucat să plece în țările calde. Cine știe ce-i aia supradoză de bunădispoziție a înteles deja ce zic. Cine nu, are voie să mai citească o dată.
Dacă ar fi să descriu într-un mod artistic cum s-a văzut totul ar trebui să pun metaforă peste metaforă, iar dacă ar trebui să povestesc cum s-a simțit totul ar trebui să scriu glumă lângă glumă. Și-acum coborând de la bătut câmpii artisticului, mai bine să vă zic simplu cum a fost.
Dimineață. Ai jumătate de oră la dispoziție și trebuie să te îmbraci, să faci ceai, să termini de făcut rucsacul, să te ridici din pat, să încarci telefonul, să mănânci, să te încalți, plus alte cateva mărunțișuri. Ce faci mai întâi? Te întrebi de cel puțin trei ori unde te duci tu pe frigul ăsta? După care te ridici din pat și le faci pe toate.
Mânată de frig, ajung numaidecât la metrou. Număr stațiile până la Păcii, ascult de două ori aceași melodie și cobor. Mihaela e aici de ceva vreme. Niște șoferi cu niște mașini o emoționează pe rând pe Mihaela și o mută pe Zura prin parcare. Cu puțină întârziere ajung și Clau cu Octav. Cu încă puțină întârziere, niște drifturi și câteva zâmbete, o recuperăm și pe Raluca din nameții de la Preciziei. Auzi la ea, idee, să o lăsăm acolo, rătăcită și să plecăm fără ea. Cine ne mai spăla nouă geamurile la prima benzinărie, să vedem așa clar natura de pe lângă drum?
Drumul e prea scurt. Ne minunăm de munții pe care îi zărim încă de pe autostradă. Buila în toată splendoarea ne așteaptă cuminte. I-o veni rândul și ei. Pe valea Oltului, muchiile nu mai sunt pudrate, dar albastrul cerului le pune parcă și mai bine în valoare. Insula de stuf, prinsă de sloiuri e tot acolo. O căsuță de câine plutește în mijlocul apelor înghețate și-un albatros zburând spre zări uscate. Râdem, glumim, de Berzunți, Narățu și alte aventuri povestim. Aflăm că și în față, la volan, se râde tot cu ochii închiși. Aoleu, hai să nu mai râdem așa periculos. Bineînteles ca nu reușim.
Nu ieșim de pe Valea Oltului și norii ne-acoperă albastrul. Veselia noastră tot descoperită rămâne. Câteva sate frumoase traversăm. Facem recensământul tuturor caselor, a culorilor preferate și ne trezim că asfaltul se face alb. Drumul ăsta alb ne face mândri de Zura și conducătoarea ei, care a exersat degeaba montatul lanțurilor aseară. Urcăm frumos, iată-ne la Poiana Neamțului, Bravo, Mihaela!
La o margine de drum găsim un loc bun pentru Zura. Un zâmbet ca al ei la volan, de copil scăpat la joacă, cu ochi închiși și-o gură până la urechi, îi desenează Mihaela Zurei, în semn de apreciere. Nici bine nu pornim că 'mi-am uitat mesada', ne oprește Mihaela. Cât e plecată după mesadă, noi încercăm să ghicim ce e aia.
Înainte de a ieși de pe drumul bătut bine de urme de roți, se cere să mai dăm jos din haine. Un schior ne coboară-n cale să remarce că s-au încălzit fetele. Întrebându-ne dacă or mai veni și altii în urma lui, căutam loc ferit să colorăm zăpada. Spre locul meu ferit, zăresc o veveriță urcând în copac, care se dovedește a fi o pasăre, la o privire mai atentă. Toată lumea moare de râs în spatele meu, pe potecă.
Hai mai bine să urcăm. Un schimb de replici pe care nu-l pot reproduce de câte steluțe are, ne înveselește mai tare decât veverița-pasăre din copac. Mai mult râdem decât urcăm. Râdem cu lacrimi. Urcăm o liniuță. Râdem iar. Fără să ne dăm seama cum trec liniuțele, ne trezim că am făcut deja jumătate din traseu. Dăm peste două indicatoare. Unul indică poteca de mers, altul indică spre Tuborg. Potolim setea cu niște apă și continuăm. Veselia, mai rău ca umbra, se ținea de noi.
Pe-aproape de ieșirea din pădure cerul albastru începe a se zări pe deasura copacilor. În fața noastră, prima mergând, Mihaela schimbă secrete cu un copac. Cînd ajungem la el îl intreb pe față ce secrete ascunde. Știi tu deja, răspunde, zâmbind pe sub mustățile desfrunzite. Mai urcăm o liniuță. Un copac se cere îmbrațișat. Mai mergem și fără să râdem, povestind despre mâncare. Foamea ne-o potolim cu o pauză. Jumări, budincă de spanac, mărar, cârnați. Cam așa ne-a fost gustarea de delicioasă. Capătul pădurii se zărește. Zig-zăguim pe urme bine bătute. Înainte de indicatorul cu două liniuțe, maimuțele din noi și maimuțele de noi își fac numărul într-un copac. (eu am pozat numai o maimuță, cealaltă n-a stat :))
Cerul își dă perdeaua de pe față deasupra noastră. Eu mă minunez la el.
Niște umblătoare umbre pe sub perdeaua cerului încerc a prinde într-o poză.
Dar, vai, umbrele astea vesele nu stau deloc.
Încântate de ce au în față, se metamorfozează în curcubee.
Oameni frumoși plini de culoare am lângă mine. Ce norocoasa sunt!
Sesiuni de încântare iau locul sesiunilor foto. Ba, sesiuni de încantare însoțesc sesiunile foto. Natura se joacă în ochii noștri. Cum să explici oamenilor de ce mergi la munte? Nici măcar în poze nu le poți arăta. E atâta frumusețe acolo, primești atâta frumusețe în suflet când esti acolo că nu poți să îți explici nici ție prea clar de ce esti acolo, știi numai că esti fix unde trebuie.
Culmea Racovniceanu ne-ascunde soarele în față. N-o luăm pe marcaj, care urcă abrupt dar fără urme. Pe drum e poteca bătută. Zăpada e colorată tot mai adesea. Și hop, o cabană în fața noastră.
Auzisem multe povești frumoase despre cabana Bârcaciu. Anul trecut era cât pe-aci să facem o tură aici, dar vremea ne-a stricat planul atunci. Ce bine c-am venit. Atât de bine e că sunt aici acum.
Raluca e și mai fericită ca mine.
În fața cabanei dau de Vio și Vio, pe care mă bucur să le revăd. Pe M&M, doi oameni tare frumoși, îi găsesc plecați la bătut potecile de deasupra cabanei. Multă lume-i la cabană astă seară, un grup de 25-27 persoane pus pe umblat și pe cântat. Ne instalăm lucrurile într-o cameră cam răcoroasă, pe strada Negoiu. Apoi ne refugiem lângă mâncare, în sala de mese. Cu greu ne abținem să nu mâncăm toate icrele făcute de Octav. Budinca de spanac a Ralucăi, mămăliga cu brânză camuflată a cabanierei, vișinata Mihaelei, bomboanele cu alcool, întregesc acest ospăț regesc.
Seara vine repede, noaptea și mai repede. După soare, este rândul stelelor să ne scoată afară din cabană la fiecare 10 minute. Înăuntru se cântă cu poftă. Noi încă râdem până la supradoză. Cântarea ne mai potolește din veselie, că nu-i frumos să râzi peste unele cântece, dar tot ne veselim fără măsură.
Deasupra culmii Racovnicieanu, pe după brazi, Venus luminează ca niciodată. În stânga Orion e de-acum vânătorul meu preferat. De deasupra, 7 stele botezate dupa cele șapte fiice ale lui Atlas și ale Pleionei (Alcyone, Merope, Celeno, Taygeta, Asterope, Electra, Maia) sau Pleiadele pe numele lor de roi, strălucesc albăstrui. Mă ascund pe după cabană, să le observ în liniște mai bine. Intru să-mi lipesc spatele de sobă câteva secunde. Mai beau o gură de apă. Mai dau un noroc. Clinchetul paharelor e cristalin și băutura dulce.
Cu ocazia râpei (melodia) Raluca ne pozează, cred eu, dar ne filmează, descopăr acum. Clau și Octav o descoperă pe mama la geam. :)) Pe focuri vii, Raluca intenționează să ne mai filmeze o dată dar eu sunt nașpa și vreau s-o împiedic. Îmi păru rău apoi, acum îmi pare la fel de tare. Cred că m-a iertat. Mihaela prinde curaj și ne încântă în cele din urmă și ea cu o toamnă la șuior cum numai ea știe să creioneze. Se mai întâmplă multe și mărunte. Se mai bea din păhărele cristaline, se mai măsoară grade de la Bistrița, se mai aduce apă de la izvor, se mai admiră stele, se mai râde sincer, se mai schimbă ocheade, se mai pun lemne în soba din camera noastră răcoroasă.
Gata, eu mă duc la somn. Atâta fericire m-a invins.
