În 2000 am urcat prima dată în Munții Vrancei.
Deși, de mică copilăream pe la poalele sale, pe dealuri și prin păduri, abia în vara aia ne-am hotărât să urcăm pe munte până sus pe vf. Coza.
Fără echipament montan și fără prea multe cunoștințe în ale mersului pe munte ne-am trezit cu noaptea-n cap și răsăritul ne-a prins pe drum, înainte de a intra în pădure.
Ce ne-a mai plăcut răsăritul acela!
Ne-am pozat cu fiecare piatră mai mare și fiecare copac mai ciudat întâlnit în drum, am coborât chiar și la o cascadă, nu-i știu numele și ne-am pozat fără prea multă lumină si pe acolo.
Ne bucuram de tot ce vedeam ca niște copii. Eram copii.
La canton am făcut prima pauză de masă - micul dejun și-am mâncat ce ne luasem de acasă. A doua pauză a fost sus la stână, unde am mâncat bulz copt în jar. Cel mai bun bulz mâncat vreodată.
Țin minte că la coborare am întâlnit un nene cu un cal și băieții i-au cerut să-i lase și pe ei călare. Când să vină și rândul meu, s-a plictisit omul de noi și și-a văzut de drum.
Aveam pe atunci aparat foto cu film. Erau numărate pozele pe care le puteam face și majoritatea pozițiilor le-am folosit la urcare. Nici atunci nu eram mai pricepută în a poza.
N-am văzut niciuna dintre pozele făcute atunci. Nu știu cum, dar filmul s-a ars. Pozele acestea sunt din următorul an, când am repetat isprava și-am fost mai atenți cu aparatul.
Vârful l-am găsit, de data asta, în nori și nu-mi amintesc să mai fi urcat chiar până sus.
Am ajuns acasă pe înserat, după 12 ore de mers, cam obosiți și din cale afară de fericiți.
