In cautarea frunzelor si-a melancoliei unei toamne cat mai autentice, am plecat sambata spre Crai. As fi plecat chiar si singura, atat de mult imi doream sa revad Craiul, dar in tura lui Marius se elibera un loc. L-am ocupat numaidecat. Cu ochii mari, desi dormisem doar cateva ore, cu inima deschisa si cu tot zambetul de care dispun prin vene, eram gata sa-nfrunt toate ploile din lume adunate intr-o singura zi si pregatita sa culeg cu drag toate noroaiele de pe carari. Si nici macar vantul, cu raspunsurile lui abstracte si neasteptate nu m-ar fi deranjat.
Eram pregatita de munte. Plecam spre munte. Eram pregatita de fericire. Plecam spre Crai.
Am plecat devreme. S-avem timp de surprize, oare? Desi nu le-asteptam, ele aveau sa vie.
Pe drum schimbam cateva vorbe, despre una, despre alta.. La Busteni imi arunc ochii spre brana, acum stiu unde s-o localizez, asteptand sa-i mai calc intr-o zi senina podeaua, sa ma mai incante, nu doar sa ma provoace. Cativa nori se-nvart pe cer ca vulturii, dar vremea pare binevoitoare.
Pana una alta, apare si surpriza. Astfel ca vrem, nu vrem, suntem nevoiti sa iesim, de vreo trei ori, la cate-o gura de aer. Sa dam, cu ocazia asta si cate-o mana, sau mai bine doua, de ajutor motorului, care tot refuza sa porneasca. Priceputi la motoare cum suntem, am ajuns pe patru roti, nu pe opt picioare, in Zarnesti. Undeva pe strada mare, unde s-au cam terminat mainile noastre de ajutor, am mai chemat cateva maini. Si uite-asa, ne-am baut ceaiul de sambata dimineata in service-ul din Zarnesti, cu ochii ba la masina, ba la ceas, ba la ce se-ntampla, doctore?
Creasta Craiului am zarit-o putin inca de pe drum, scaldata in nori. Si cu-atata vedere panoramica asupra Craiului am ramas. Toamna se pusese pe cucerit. Norii au invaluit toata stanca, tot muntele, intreaga padure. Iar ploaia ne-a tinut de urat tot drumul, cantandu-ne cum numai ea stie, doine neintelese in acorduri aproape demodate.
Fericiti ca problemele erau rezolvate, puteam acum sa ne ducem la bun sfarsit planul si sa ne facem tura. Asa ca de la Fantana lui Botorog am pornit la pas, spre Prapastii inarmati cu glume si bancuri, numai bune de combatut melancolia din aer. Am zis si eu doua, chiar si-asa mai fara talent. Apoi am tot mers, am tot admirat visatori (eu cel putin, ca tot am la categoria 'intr-o zi' macar unul din traseele astea) cateva din traseele de escalada de la marginea potecii, care era drum de-a binelea, da' i jurnalul meu asa ca-i pot zice frumos poteca. Marimar, Happy biceps to you si Visul lu' tataie s-au regasit printre preferate, in materie de nume.
La urcare, cand abandonand drumul intram pe poteca, imi aminteam cum data trecuta, in mai, in tura de initiere a lui Claudiu, ma obosise zdravan panta asta. Dar cat era de verde si agitata padurea atunci si cat calm si caldura, desi ploua marunt, e acum printre copaci. Aproape liniste. Din partea padurii, ca din partea noastra, nici o sansa. Pe bucata asta am fost prima din trupa. Daca de regula, din postura asta, culeg cu spor panza de paianjen, de data asta, desi toamna se poarta culesul, nu m-am ales cu nimic. Am avut, insa, motive suficiente de ras si pentru bucata asta de drum. Si de visat. Atata poveste adusese ceata in padure ca m-am trezit visand in gura mare cum apare de dupa copaci, alergand, un inorog. Si imediat dupa el, tulburand toata linistea cu tipatul ei metalic, o pasare uriasa, din vremurile dinozaurilor. Atat a durat povestea. Cineva a avut grija sa-mi faca observatie ca visez cam mult. Asa o fi.
Desi ne asteptam ca prognozele, care de data asta s-au si adeverit, (toata vara au anuntat furtuni si ploi in Crai cand planuiam eu sa ajung in zona si degeaba am tot carat pelerina cu mine) sa ne ofere privilegiul de a fi singuri prin padurile acelea, n-a fost asa. Mai erau nebuni prin Crai. Dar numai noi eram frumosii nebuni. Ceilalti trecatori erau nebuni simplii (doua fete cu un caine frumos si vesel) sau nebuni neechipati (un grup incaltat ca pentru zilele de vara mai racoroase prin oras).
Pe-aproape de Curmatura ceata se mai risipise putin. Auzisem pe drum ca-i cam aglomeratie la cabana. Cam asa a fost, dar s-a facut si pentru noi loc la o masa. Ne-am incalzit in voie cu o cana de ceai si-am rontait una alta, fiecare dupa gusturile sale si dupa ce avea prin rucsac. La cabana se schimba multe. Se construieste de zor, (ma rog, chiar atunci nu se construia nimic, poate doar planuri de urcat sau coborat) asta stiam, dar in locul 'terasei' de lemn s-a pus pietris. Nu-mi place. Si au aparut si doua 'vecee' ecologice, pe care eu nu le mai vazusem pe acolo, dar neaflate inca in deplina lor functiune. Numai cainele asteapta plictisit langa scara, parca neschimbat.
Popasul nostru la cabana a durat 40 minute, asa era de cald si bine ca nu-ti venea sa mai pleci. Am plecat, totusi. Piatra Mica ne astepta. Un lup, un caine deghizat in lup, ne-a insotit schiopatand, de la portile cabanei pana la zona cu lanturi, unde l-am lasat plangand ca nu mai poate inainta. L-am recompensat, insa, pana acolo, pentru companie, cu o gustare rece.
Ceata si norii erau prezenti la datorie. Ploua marunt. O surpatura, care parea oarecum recenta, (in septembrie, cand am urcat pe Turnu, nu era) acoperise grohotisul de la inceputul urcusului cu un altul mai colorat. Am urcat, fiecare dupa preferinte, mai pieptis, mai pe ocolite, fara probleme. De panorame spectaculoase n-am avut parte. Dar nici de vant, ceea ce nu putea decat sa ne bucure. Cheful de glume ne-a tinut de urat si pe aici, in vreme ce mare parte din apa de pe jnepenii din calea noastra hotaraste c-ar fi bine sa ne insoteasca ea pana jos, daca dragul de caine n-a mai putut. Iar pantalonii mei, care nu-s impermeabili, nu se rusineaza sa faca o alianta, suficient de productiva incat sa fie luata in seama, cu ea. Bine macar ca bocancii au tinut, de data asta, cu mine. Ca-n ultima tura pe ploaie, asta vara, pe Valea Cerbului, prea era de actualitate raspunsul 'Iote fleosc!' cand ma intrebam ce mai zic bocancii mei.
La coborare s-au cam purtat cazaturile. La noi, la fete. Am reusit a strange, asadar, si cele cateva noroaie necesare, cat sa nu stric traditia (cu fiecare tura ajung tot mai murdara acasa). Tot mai uzi si murdari (in cazul meu) am trecut si de Zanoaga si-n pas vioi ne-am rasfirat prin padurea de fag la vale. N-am mai mers organizat, nici glume n-am mai avut. A mers fiecare dupa pofta inimii. Pe masura ce coboram, padurea prindea tot mai multa culoare. Frunzele de pe poteca, si-asa cam putine, stand in ploaie toata ziua, n-aveau niciun chef sa mai fosneasca sub pasii nimanui. Cu atat mai putin sub pasii mei. Mi-am zis ca trebuie sa revin curand, numai eu, printre frunze.
Am uitat sa povestesc despre ciocolata de casa, despre berea cu/de fructe, despre unde a gasit nenea care ne-a remorcat ghebe, despre pisica de la curmatura, despre firele de iarba pline de apa, despre stanca rece, despre primii fulgi de zapada, despre colegii faini de tura..
Si cate ar mai fi de scris..
Cea mai frumoasa afirmatie din titlu am cules-o din Scrisorile imaginare ale lui Octavian Paler.
Toate meritele pentru pozele superbe de mai sus apartin Madalinei, in rolul de fotograf si lui Marius, in rolul de proprietar al aparatului.
