Vacanța de paște mă aruncă direct în brațele lui miercuri. Ai zice că se lasă cu multă bucurie. Joia e deja aproape și tot weekendul cu ea. Alarma telefonului se pune împotriva bucuriei și începe a mă îmbrânci din pat, brutal, în loc să-mi dea voie să încep să funcționez și eu ca tot omul, de la sine. În loc de butoiul cu vorbe, dimineața am nimerit iar în ceașca de cafea. Așa că m-am pierdut toată ziua printre cifre. Mă uit cuminte la ele și tot verde în fața ochilor văd. Verdele meu de suflet. Verdele crud. Verde de Vrancea.
Despre tura asta aș putea spune simplu că a fost verde de frumoasă. Și cu asta aș spune tot, pentru mine și pentru cine mă cunoaște. Dar pentru că-mi ajung doar două degete să-i număr pe cei care ar întelege totul din concluzia de mai sus, detaliez povestea momentelor care mi-au mers la suflet în cele patru zile petrecute prin păduri la început de mai.
Om cu suflet mare, nu dam nume, se stie el cine, a pus la cale într-o bună zi planul unei frumoase incursiuni în Munții Vrancei de paște. Traseul, împărțit frumos în felii aproape egale l-a desenat sugestiv pe hartă. Apoi a dat sfoară-n țară despre planul său. Numai lume bună s-a adunat, de prin toate colțurile capitalei și nu numai. Și eu printre ei.
Timpul a trecut ca vântul și ca gândul. Ziua plecării a venit și s-a dat startul la aventură. Nu înainte, însă, ca planetele să se alinieze și traseul nostru să-și schimbe sensul de parcurgere. Pornim așadar din pasul Mușat, urmând a încheia toată distracția în Lepșa. O idee foarte bună care mi-ar fi permis să profit de ocazie să mai trec și pe la țară, unde copilăream vară de vară. Toată lumea e de acord, se pun la cale ultimele detalii logistice și start!
Sâmbătă lăsăm în urmă orașul, la o ora pe care am putea-o numi normală, dacă e vorba de plecat spre munte. 6 si ceva. Ne-am regrupat de nenumărate ori pana în Focșani, ne-am mai regrupat și după și-am ajuns pe la orele amiezii în pasul Mușat. Marcajul bandă roșie (pe hartă) s-a metamorfozat în cruce roșie (pe traseu) dar ne-a condus bine pe drumul nostru până spre poiana Hârtanu. Undeva, crucea asta roșie își recapătă forma sa de bandă. Unde anume..?
Multe porțiuni cu păduri tăiate întâlnim în cale și înainte și după poiană. Aici în poiană găsim și niște izvoare și dacă tot am călcat frâna, ne-apucăm și de ronțăit una alta, să mai scăpăm de greutatea din rucsac. Trecem pe lângă vârfurile Mușat, Stogu Mare și Baba. Eu nu urc pe niciunul. Ursoaica ne aude și fuge, cu puii săi cu tot, din calea noastră, de pe traseu. Numai Petru și Cristina au bilete în primul rând și apucă să-i vadă. Eu am să sper de-acum toată tura că am să-i văd și eu, dar nici de data asta nu ne-am nimerit.
La Butuci găsim poiana mult visată și campăm. Cele mai multe momente frumoase din tură aici le-am adunat. După degustarea vișinatelor și afinatei, visul meu de a mă urca într-un copac (fag) s-a împlinit. Aproape s-a împlinit. Am agățat în copaci toate bunătațile, de la mâncare la șervețelele umede, nu care cumva să lăsăm vreo portiță deschisă urșilor spre a ne vizita în noaptea asta. Fagul meu a fost un brad, dar tot mi-a placut tare mult să mă cațăr în el. Cred că maimuța din mine..
La capitolul noduri stau foarte prost, știu. Cred că facea ursul burtă zdravănă de râs dacă vedea ce improvizație am făcut eu pe cordelina care ținea mâncarea sus. Dar important e ca a stat acolo, la locul ei. Până dimineață, când, ce bucurie! Te mai urcă o dată în pom, Cristino! Altă mică mare bucurie a fost legănatul în hamac. Nu m-aș mai fi dat dusă de acolo.
Dimineața m-am trezit devreme. Tiptil am ieșit cu sac cu tot afară și am dormit în iarbă ca niciodată. Am dormit e mult spus, că n-am prea putut pune ochi pe ochi, dar a fost minunat să stau așa întinsă în iarbă cu ochii după vârfuri, în aerul rece al dimineții. Jumătate de lună 3D se afișa deasupra, soarele se pitea gălbui pe după brazi, iar Bucegii prinseseră formă de Piatra Craiului. ;) Cea mai frumoasă dimineață de anul acesta, asta a fost.
Plimbarea de astăzi până pe Lăcăuți s-a prelungit până la Goru, la cei 1785 m ai săi, vârful cel mai înalt din Munții Vrancei. Ce bucurie! Poteca am găsit-o decorată cu fel de fel de accesorii originale. Copacul din copac a fost deosebit.
De la Lăcăuți la Goru, alături de crucea albastră, o specie rară de marcaj poate fi zărită destul de des pe copacii și pietrele de pe traseu. Exact, e tricolorul românesc! Pe Goru, jneapănul a fost partenerul meu preferat la îmbrățișat. L-am îmbrățișat cât de des s-a putut, de drag ce-mi era. Și serios vorbesc, că-mi este tare drag.
Am găsit și lespezi cu parfum de Retezat, iată! Fac echipă bună cu pădurile și aici.
Poiana Șindrilita este destinația finala a zilei a doua. Coborâm de pe Goru pe o poteca nemarcată dar bine conturată. În vale, urmăm un forestier până dăm de triunghiul albastru. De aici, ține-te bine, se urcă! Și se urcă. Pornesc la drum cu primii din grup. Când văd indicatorul magic pe care scrie Poiana Șindrilita mă opresc. Timpul nu-i trecut, așadar trebuie să mai fie puțin până la ea. Adevărul, însă, este că încă mai am coșmaruri cu indicatorul ăsta. Urmează un fel de drum nesfârșit și fără haz, printr-o pădure ce pare bântuită. Și undeva la marginea pădurii tot am impresia că văd o poiană. Și tot o văd și ea tot nu apare.
Într-un final, strigăte și bucurie se aud de sus. De sus de la o răscruce, unde dacă faci dreapta, imediat dai și de poiana mult dorită. Săgețile desenate de cei câțiva deja ajunși nu le vedem decât după ce ne sunt arătate. Mai facem niște săgeți, să crească șansele ca măcar cei din urmă să le observe. Scrijelesc și un dreapta cam înghesuit în praful drumului și plecăm spre poiană. Draguță poiană. Binevenită, după atâta umblat după ea, dar recunosc că locul ăsta nu prea mi-a plăcut chiar dacă de dormit am dormit mult mai bine aici decât în prima noapte.
Tot devreme mă trezesc și cu sacul afară ies. Dimineața asta e nițel mai zgârcită cu soarele, dar tot i-au scăpat niște raze. Azi pornim spre Coza fără a ști că urmează să avem parte de cel mai pitoresc traseu al turei. Culmile împădurite înșirate în zare par desprinse din alte lumi. Și nu pot să nu mă întreb, dacă turele pline de pădure îmi merg direct la suflet, turele pline de astfel de culmi magice împădurite, asemeni celor de mai jos, oare unde mai merg?
Am cam rămas fără apă astăzi, dar vremea ne vine în ajutor. Vremea și Rodica, care mai are apă și o împarte și cu mine. Ploaia mult amintită, prognozată și pomenită la fiecare dialog, n-a venit. Nici astăzi, nici deloc. Dar nori și umbra lor ne-au fost de mare ajutor până la întâlnirea sticlelor goale cu izvorul. Din Poiana Șindrilita până la Uluce, n-am găsit izvoare-n cale. Dar farmecul traseului m-a ajutat să uit de sete.
Pe Coza poteca începe printr-o minunată pădure de brăduți de un verde frumos tare, ca orice verde. Culmi împădurite umblă înșirate oriunde te-ai uita și-mi pare că-i totul atât de frumos. O pădure mai bătrână ne ia apoi în primire. Ronțăi măcrișul iepurelui, trifoiul acela verde crud, dar și pe cel normal, pe care nu-l mai încercasem până acum. Eu mai știam și mâncam un alt fel de măcriș, la care consumam tulpinile, pe când eram tânăr copil prin Sfântu.
După o bucată de pădure care ne trezește amintiri proaspete din Berzunți, ajungem la Golici pentru un scurt popas într-o stână părăsită. Sperăm la niște apă din izvoarele desenate pe indicatoare, dar sperăm degeaba. O altă zonă împădurită plină de copaci doborâți ne iese în cale. Aici am parte de distracție maximă, privind la altii trecând obstacolele. Urmează o potecă de poveste, în care nu mă pot hotărâ ce-mi încântă privirea mai tare - privitul înainte sau privitul înapoi? De sus, văd Stâna Hăuleștenilor, locul unde se mănâncă cel mai bun bulz din lume. Și amintirile mă răscolesc.
Deși pe harta noastră apare după șaua Geamăna, locul numit La Uluce ne-a ieșit mai devreme în cale. Și izvoarele de aici ne-au potolit setea. Apoi a urmat o coborâre pe triunghi roșu, din Golul Roibului până într-o poieniță de pe malul stîng al Tișiței Mari. Atâta sălbăticie e-n Vrancea și eu numai o veveriță am reușit să văd în cele patru zile de traseu, aici, pe coborârea asta, pe care am rămas mai în urmă, coborâre care mi-a plăcut până nu mi-a mai plăcut.
Despre temperatura apelor Tișiței din ultima zi prefer să nu zic nimic. Am savurat suficient atunci fiecare contact cu apele, de amintiri prea vii cu ele nu mai am nevoie curând, sincer să spun.
S-a încheiat totul cum nu se poate mai frumos, cu podețe de lemn, pe cărări șerpuind la margine de râu. Tunelul verdelui, marcat pe alocuri cu parfum de meri pădureți înfloriți mi-a confirmat. Adeseori, îmi ajunge dragostea firească pentru pământul pe care umblu.
Despre tura asta vă spun simplu că a fost verde de frumoasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu