Secretele lui vineri 27
O voce din altă lume m-a prins azi în povești frumoase din care n-as vrea să mai ies.
Memorabil. Poteci pierdute în Narățu
Turele pline de surprize au prins iar drag de mine. Sau eu de ele?!
11 mai. Mihaela pune la cale o tură în Narățu, sub îndrumarea lui Suru. Nu stau prea mult pe gânduri. Mă înscriu. După care mă apuc de citit una alta despre muntele ăsta. Lectura câtorva jurnale îmi confirmă distracția ce avea să ne aștepte acolo. Poteci uitate de lume, marcaje puține și ușor de pierdut, stânci și prize de iarbă, urși și vipere, bolovani cu priveliști și sălbăticie cât încape. O idee îmi rămâne întipărită bine: chiar de pare el mic și banal de la distanță, Narățu are o magie a lui proprie, pe care nu o vezi decât de foarte aproape. Magie la orizont. Narățu, stai că vin!
14 mai. Mă trezesc înaintea alarmei. Ies repede din casă și până la metrou reușesc să mă umplu de mult noroi, mai mult ca în ultimele ture pe munte. De', borduri noi pe trotuare. La metrou scap cumva de el dar rămân cu o ușoară senzație de evenimente neașteptate care abia așteaptă să mă surprindă azi.
(Mihaela ne avertizase. Nu uitați: bețe! sandale! frontale! apă! Bețe nu prea folosesc așa că le am în continuare împrumutate pe la prieteni dragi care au nevoie mai mare de ele. Sandale nu prea încalț pe munte așa că nu-i momentul să încep acum. Frontala însă nu lipsește nici dacă e vorba de o tură de două ore. Acum, mai mult ca sigur, știu că îmi va fi de folos. Apă am să iau de la o benzinărie din drum. Un litru cred că ar fi de ajuns, dar recipientul meu cu oi l-am lăsat într-o mașină la începutul traseului din munții Vrancei și am uitat de el, iar ultima sticlă de un litru pe care o aveam am uitat-o plină cu apă bună de la izvorul de sub frasin în altă mașină, după încheierea traseului din aceiași munți.)
11 mai. Mihaela pune la cale o tură în Narățu, sub îndrumarea lui Suru. Nu stau prea mult pe gânduri. Mă înscriu. După care mă apuc de citit una alta despre muntele ăsta. Lectura câtorva jurnale îmi confirmă distracția ce avea să ne aștepte acolo. Poteci uitate de lume, marcaje puține și ușor de pierdut, stânci și prize de iarbă, urși și vipere, bolovani cu priveliști și sălbăticie cât încape. O idee îmi rămâne întipărită bine: chiar de pare el mic și banal de la distanță, Narățu are o magie a lui proprie, pe care nu o vezi decât de foarte aproape. Magie la orizont. Narățu, stai că vin!
14 mai. Mă trezesc înaintea alarmei. Ies repede din casă și până la metrou reușesc să mă umplu de mult noroi, mai mult ca în ultimele ture pe munte. De', borduri noi pe trotuare. La metrou scap cumva de el dar rămân cu o ușoară senzație de evenimente neașteptate care abia așteaptă să mă surprindă azi.
Plecăm conform planului din București, pe la 6.30. Pe drum dăm de vreme bună și de un cireș plin, plin de cireșe coapte, pe care doar le admir cu poftă din mașină. Intrăm în Brezoi și facem stânga la monumentul muncitorului forestier. Cu borduri noi și el, Brezoiul e cam pustiu la ora asta. Mai urcăm puțin pe un drum și cred că mai facem o dată stânga până ne trezim brusc că am ajuns. Parcăm sub niște copaci. Gustăm câte ceva în loc de mic dejun. Suru ne împarte hărți și ne pune la curent cu planul turei: urmăm traseul marcat cu punct roșu care urcă pe culmea Narățului, pe Vf. Vîltureasa și Vf. Verdeș, mergem și pe Vf. Narățu pe o potecă nemarcată și coborâm pe bandă albastră, pe valea Satului. El a mai făcut traseul acesta de două ori și nu ar trebui să fie probleme.
Vremea e bună, cu soare și câțiva nori care învăluie culmile din jurul Brezoiului. O luăm la vale în căutarea unei variante comode de a trece apa. Primele două, trei ulițe duc în curțile oamenilor. Dăm peste un panou care ne informează că poteca tematică Drumul florii de colț, parte din traseul nostru de astăzi, durează 8 ore. Dintre informațiile înșirate acolo îmi atrag atenția scorpionul mic, vipera cu corn și Poarta Iadului. Ce combinație interesantă!
Găsim un pod peste care trecem râul și urcăm pe la umbră, pe un fel de potecă plină de noroi. Repede ne trezim într-o poiană tare frumoasă. Lângă un gard de la marginea ei dăm și de primul pin silvestru al turei și Suru începe să ne povestească despre frunze, flori și fel de fel de detalii interesante legate de plante. În Vrancei am găsit pe niște crengi formele sculptate frumos de niște gândăcei de la care am aflat de la el. Sunt curioasă ce informații noi am să mai rețin acum, dintre cele povestite și arătate de el. Diferența dintre frunzele de carpen cu margine zimțată și cele de fag cu margine cu puf, sigur va fi una dintre ele.
Dăm de un stâlp de înaltă tensiune, care poate fi luat drept punct de reper, și intrăm în pădure. Apoi dăm și de primul marcaj punct roșu. Traseul continuă spre dreapta, printr-o frumoasă padure de fag. Fagi bătrâni se înșiră și la stânga și la dreapta și tot povestind o ținem dreapta până ne dăm seama că nu e bine. Marcaj lipsă
Poiana cea frumoasă de lângă Brezoi si copacul marcat la care se face stânga
Suru coboară să vadă încotro e traseul. După orientarea marcajului pe aici pare să fie. Se întoarce și mai urcăm cu toții în ideea că vom da curând de traseu, care ar trebui să urce spre culme. Așa cum apărea și în descrieri, era un urcuș dur și continuu. Dar nu. Suru mai coboară o dată la marcaj să caute traseul, lăsându-ne pe noi să ne mai odihnim puțin la umbra pădurii. Printre copaci zărim culmile încă înzăpezite ale Făgărașului. Fluierătura lui Suru se aude, semn că a găsit traseul și trebuie să coborâm și noi. Și coborâm și coborâm. Când om fi urcat noi atâta, că parcă prea mult coborâm?
Rând pe rând, cu fel de fel de scheme și figuri de balet, după unul sau mai multe contacte cu pământul, ajungem la copacul pe care văzusem ultimul marcaj și remarcăm acum și săgeata desenată frumos pe partea cealaltă a lui care spunea destul de clar să o luăm la stânga.
Mihaela găsește un miriapod numai bun de pozat pe muschii copacului marcat. La urcarea de mai devreme am pus și eu mana pe unul, un fel de râmă, cum îmi părea mie că e. Până ne strângem toți, am ocazia să îl privesc mai de aproape și zărindu-i piciorușele micuțe îmi pare tare drăguț acum. Cum am pățit și cu liliecii care nu-mi erau deloc dragi până nu le-am văzut de aproape picioarele cu degetelele lor subțirele, miriapodele aste îmi par acum așa de frumoase și drăguțe.
Belvedere spre Brezoi
Continuăm să urcăm, acum spre stânga, urmând marcajul. Ajungem într-un loc cu priveliști unde nu poposim prea mult, facem dreapta și surpriză! Într-o zonă unde pinii se împletesc cu fagii, după punctul de belvedere, iar pierdem din vedere marcajul. Cei din față urcă pieptiș până în poteca marcată, cei din urmă, printre care și eu, urcăm zig zag, după marcajul pe care îl regasim destul de ușor la o privire mai atentă. Făgărașul se vede tare frumos printre pini. Urcăm și urcăm. De undeva de mai sus Suru ne arată și valea pe care vom coborâ. E aproximativ ora 12. Din Brezoi se aude muzică și câini lătrând. Și valea și Brezoiul par a fi atât de aproape.
Peisaj cu pin, nori și verde pădure
La următorul loc cu belvedere poposim mai mult. Mă cocoț pe o stâncă alături de alte trei șopârle, care se încărcau la soare mai jos. Mâncăm câte ceva dulce sau sărat, după preferințe. De aici poteca începe să fie și mai minunată, urmând linia crestei mai mult prin pădure, ba pe stânga, la început, ba pe dreapta și iar pe stânga și apoi nu mai știu, ca am pierdut șirul schimbărilor de direcție și e marcată din loc în loc cu câte-o ieșire pe stânci.
Tare frumoase stâncile astea și tare binevenite cele câteva mici pasaje de cățărare, dacă putem să le spunem așa. La fel de frumoasă este și mulțimea de mesteceni crescuți grămadă pe culme și pe lângă ea. De câteva ori îmi vine să mă aventurez mai pe stânci, dar gândul unei întâlniri neprevăzute cu vreo viperă mă ține cuminte în rând cu ceilalți. După ce trecem de aceste stâncării minunate, marcajul continuă pe stânga prin pădure și se pierde iar. Dar îl regăsim destul de ușor și de data asta, urcând spre creastă. Deși puțin cam șterse, uneori doar simple puncte roșii pe copaci, marcajele există și cu puțină atenție se pot urmări destul de ușor.
Coborând pe lângă culmea stâncoasă și înflorită
Cu Mihaela și Răzvan, rămân în urmă la un moment dat și ne trezim curând că tot mergem și nici urmă de ceilalți. În dreapta, pe după copaci, se vede întunerecime iar vântul bate cam rece. Într-o pădure cam bătrână de brad, pe la 15 fără 15 începe ploaia. Atunci aflăm că ceilalți s-au oprit în creastă pe niște stânci și degeaba ne tot fluieră că deloc nu-i auzim. Am urmat marcajul și am trecut de ei, în graba noastră de a-i prinde din urmă, așa că nu avem decât să-i așteptăm aici, în ploaie. Nu plouă însă prea tare și ei ajung curând.
O viperă iese în calea Ralucăi. Lumina unui fulger mă face să uit rapid de frica de vipere, de care nu sufăr prea tare. Dar de frica de fulgere, chiar dacă Suru zice că suntem în siguranță aici prin pădure, sufăr puțin. Noroc că trece repede. Continuăm pe creastă tot ața, când pe stânga, când prin dreapta ei. Furtuna ne ocolește și ploaia se duce spre Cozia și după ea. Și curând admirăm fulgerele de la distanță. Așa îmi plac.
Furtună în Cozia și pe după ea
Urmează un urcuș susținut, care n-ar fi părut așa de susținut dacă nu ne opream să mai mâncăm câte ceva fix înaintea lui, apoi curbă de nivel. Pe vf. Vîltureasa nu am ajuns, poteca marcată îl ocolește prin stânga la o distanță destul de mare și dacă nu ești atent și nu ții neapărat să urci pe el, poți pierde ocazia asta. Câteva momente nici măcar nu am fost prea sigură unde a fost vârful ăsta.
Iar rămânem în urmă. La izvorul Ferigele îi regăsim pe ceilalți. Apoi tot pe curbă de nivel. Ajungem cam pe unde începe poteca nemarcată spre Vf. Narățu dar e deja trecut de ora 17 și nu mai e timp de niciun vârf acum. Poză de grup. Apoi curbă de nivel și pe la 18.30 suntem în poiana cu zmeuriș și urzici. De la marginea ei, de pe niște stânci de pe care nu-ți vine să mai pleci, alte panorame frumoase ni se arată.
Culmi minunate ale Narățului
Tot pe punctul roșu continuând, ne dăm seama curând că noi ar trebui să mai și coborâm. Valea Satului e acum în stânga noastră. Facem stânga împrejur și ne întoarcem un pic să nu intrăm în vale așa la nimereală. Este ora 19 când întâlnesc și pozez primul marcaj cruce albastră. Marcajul cruce albastă este o specie rară de marcaj, care nu e încadrat niciodată de margine albă, aici, pe această sălbatică vale a Satului și este însoțit aproape în permanență de ineditul marcajul crestat pe copaci - cosmin - marcaj care se zărește adesea și pe traseul tematic al florilor de colț, cel marcat oficial cu punct roșu.
Și iată-ne așadar în valea Satului, vale de acum celebră, care a ridicat această tură la categoria memorabil. Nu știu ce îmi zice Mihaela de îi răspund că a început să mă cam cunoască. Și așa vine vorba despre cum ajungi să cunoști cel mai bine oamenii, atunci când apar situații neprevăzute care îi scot din zona lor de confort și îi lasă fară masca socială. Cine s-ar fi gândit că o astfel de situație ar putea să apară atât de curând?
Primul marcaj cruce albastră și verdele pădurii de fag
Descrierea coborârii pe vale suna atunci cam așa: coborâre abrută cam o oră și apoi coborâre lină vreo două. Realitatea a fost.. cum a fost.
La intrarea în vale nu pot să nu mă bucur puțin de verdele fagilor, lenevind pe trunchiul ca o canapea al unui copac. Începem coborârea pe versantul din dreapta văii, tot tăind panta puțin cam prea accentuată, alunecând în fel și chip prin frunze. Apoi începe ploaia și coborâm direct în vale, plictisiți de umblatul și alunecatul prin dreapta. Aici, la firul apei, pădurea începe să semene a junglă. Cu frunze ude peste tot și ierburi înalte fel de fel parcă suntem acum în altă poveste, una în care ne-au prins ploile amiezii în inima junglei.
Jungla văii Satului înainte ca întunericul să pună mâna pe ea
Trecem pârâul destul de ușor și coborâm așa pe firul apei, prin grămezi de frunze, ferigi uriașe, copaci cazuți și buruieni. Nu știu care mai este nivelul de încântare al celorlalți, dar al meu se află la cote rezonabile. Distracția este in toi. Trecem așa din piatră în piatră, când pe stânga, când pe dreapta râului, până când niște pereți abrupți se hotărăsc să ne blocheze calea pe lângă râu.
Alex pornește primul și după mai multe încercări, găsește soluția câștigătoare - trecerea prin apă. Nu ne place. Ne întoarcem la ultimul marcaj. Discutăm variante. Ori ocolim, pe dreapta sau pe stânga, urcând mult, până putem să trecem de stâncile astea și coborând apoi în vale, dacă vom avea pe unde, ori trecem după Alex. Nimeni nu prea vrea în apă. Așa că hai să urcăm și să ocolim, să nu mai pierdem vremea. Îngrijorat de ideea de a rămâne să ne aștepte acolo nu știu cât, Alex a făcut cale întoarsă, tot prin apă, să vadă ce avem noi de gând.
Schimbare de plan. Alegem să trecem prin apă. Ne descălțăm și trecem, că nu e chiar adâncă. Unii dintre noi nu vor a se descălța așa că trec cu bocanci cu tot. Unii, adică majoritatea. Alex și cu Nicu cred că s-au descalțat aici. Eu găsesc o variantă mai riscantă (dacă alunecam, fix în apă ajungeam) - cățărare pe o porțiune cam verticală de stâncă umedă cu mușchi și pământ și smocuri de iarbă, variantă care mă salvează și de descălțat și de apă la bocanci. Sunt printre cei puțini uscați la picioare. Suru a continuat desculț de aici, mare parte din vale, apoi s-a încălțat și împreună cu Alex căutau de fiecare dată variante de trecere a apei pe pietre, semn că și ei erau încă uscați. Ceilalți au trecut tot prin apă cam de fiecare dată. Și imediat după ce apa a intrat în bocanci, noaptea a intrat și ea în povestea noastră.
Ba pe dreapta, ba pe stânga, cățărând bolovani și trunchiuri de copaci, croind potecă printre urzici și zmeuriș, continuăm așa toată seara, trecând apa de zeci de ori. Mihaela, Suru și Alex sunt deschizătorii de poteci printre ape. Ordinea în care ne înșirăm se tot schimbă. Când mă aflu printre ultimii din grup, pare că e mai ușor de mers. Când mă aflu printre primii, mă tot trezesc cu speranța de a nu ajunge într-un loc unde o cascadă străjuită de maluri stâncoase ne-ar putea opri înaintarea pe firul apei. Când mă aflu pe câte-un bolovan, prinsă între ape, calculând cât și pe ce piatră să mai sar, mă întreb dacă nu cumva o viitură ar putea veni acum peste noi.
Mai serioși sau mai cu haz de necaz, moralul a ramas la nivel înalt. Așa s-a vazut din bocancii mei. Nu mă simt deloc obosită și uscată la picioare cum sunt nu mi-e așa greu. Mie. Celorlați însă cred că le e ceva mai greu de îndurat cu atâția mormoloci prin bocanci. Mai mult de nevoie decât din solidaritate, mai pe final așa, când variantele de țopăit pe bolovani au dispărut aproape complet, am trecut și eu de-a dreptul prin apă. Pantalonii de softshell cu parazăpezi incluse mi-au fost de mare ajutor în tura asta și mi-au salvat multă vreme pielea picioarelor de la extra hidratare. Dar de udat m-am udat și eu până la urmă, la ultimele două traversări chiar până la nivelul 'fleosc'.
Sunt încă uscată, deși simt oarecare umezeală, când aflu că după gps-ul lui Razvan mai avem 200 m până la drum dar după cel al Mihaelei mai avem juma' de vale. Ha ha. Deși mi-aș dori să nu, juma de vale are să fie. Nu-mi pare interminabil, obositor sau plictisitor traseul ăsta. Din când în când sper doar să nu ni se înfunde, să punem continua în siguranță așa, chiar și prin apă de o fi. Câte o mână de ajutor și bețele date din mână în mână scad nivelul de dificultate al săriturilor din piatră în piatră. Noroc și cu majoritatea pietrelor, că nu-s din acelea verzi, alunecoase. Cerul se înseninează cât să vedem carul mare fix deasupra noastră și cât să zăresc și luna ca o frontală pierdută pe sus, printre copaci. Apoi s-au strans iar norii și nici eu n-am mai avut momente de răgaz pentru privit în sus. Mă tot uit la ceas, calculând câte ore de traseu avem și văzând cum cresc șansele ca aceasta să fie cea mai lungă tură de o zi, ca durată, a mea. 15 ore.
O potecă foarte bine conturată ne iese în cale din când în când, mai ales spre final. Dar nu apuc bine să mă bucur de cât de ușor e mersul pe potecă că se și hotărăște să dispară în mod inexplicabil. Copacii scriși și marcajul, pe care îl mai zăresc o singură dată după lăsarea nopții, aduc bucurie, sunt semn că avem șanse să iesim curând de aici. Dar poteca asta aduce de toate - bucurie, energie, speranță că nu mai e mult. Și când dispare așa brusc, îmi cam ia tot cheful. Noroc că ne iese apa în drum să nu cumva să ne apuce plictiseala. Îmi doresc atât de mult acum, ca niciodată, un drum forestier. Aș merge oricât și cu drag, toată noaptea chiar, pe un drum forestier. Numai să nu mai trebuiască să trec stâncării și ape și să nu mai fie nevoie de cațărări cu mâinile prin frunze sau pământ și de mers tot aplecată și atentă la fiecare loc pe care să calc.
Mergeam deja cam de multă vreme pe potecă, mai mult de 5 minute, când zăresc luminile din sat. Numai zâmbet. Entuziasm că s-a încheiat cu bine sau ne gâdilă prea tare mormolocii din bocanci? Așa încheiem valea, cu mult zâmbet și pe la 1 fără 10 suntem la mașini. Multă aventură am găsit și de astă dată pe munte. Mă întreb ce mai urmează și oare, dacă tot crește așa nivelul surprizelor și aventura, am să mai pot duce? Pot, sigur că mai pot.
Memorabil e cuvântul pentru traseul și muntele de astăzi. Zicea bine cine zicea că Narățu are o magie pe care nu o vezi decât de foarte aproape. Și dacă ajungi să o simți tot așa, de foarte aproape, eventual direct în bocanci, magia asta te prinde și nu mai scapi de ea. Și știi c-ai să revii. Parc-ai mai vrea să guști puțină magie, din asta sălbatică de Narățu.
Și apoi m-a luat dorul de o tură plictisitoare, fără aventură și surprize și mai ales, fără ape de traversat prin preajmă.
De Paște prin munții Vrancei
Vacanța de paște mă aruncă direct în brațele lui miercuri. Ai zice că se lasă cu multă bucurie. Joia e deja aproape și tot weekendul cu ea. Alarma telefonului se pune împotriva bucuriei și începe a mă îmbrânci din pat, brutal, în loc să-mi dea voie să încep să funcționez și eu ca tot omul, de la sine. În loc de butoiul cu vorbe, dimineața am nimerit iar în ceașca de cafea. Așa că m-am pierdut toată ziua printre cifre. Mă uit cuminte la ele și tot verde în fața ochilor văd. Verdele meu de suflet. Verdele crud. Verde de Vrancea.
Despre tura asta aș putea spune simplu că a fost verde de frumoasă. Și cu asta aș spune tot, pentru mine și pentru cine mă cunoaște. Dar pentru că-mi ajung doar două degete să-i număr pe cei care ar întelege totul din concluzia de mai sus, detaliez povestea momentelor care mi-au mers la suflet în cele patru zile petrecute prin păduri la început de mai.
Om cu suflet mare, nu dam nume, se stie el cine, a pus la cale într-o bună zi planul unei frumoase incursiuni în Munții Vrancei de paște. Traseul, împărțit frumos în felii aproape egale l-a desenat sugestiv pe hartă. Apoi a dat sfoară-n țară despre planul său. Numai lume bună s-a adunat, de prin toate colțurile capitalei și nu numai. Și eu printre ei.
Timpul a trecut ca vântul și ca gândul. Ziua plecării a venit și s-a dat startul la aventură. Nu înainte, însă, ca planetele să se alinieze și traseul nostru să-și schimbe sensul de parcurgere. Pornim așadar din pasul Mușat, urmând a încheia toată distracția în Lepșa. O idee foarte bună care mi-ar fi permis să profit de ocazie să mai trec și pe la țară, unde copilăream vară de vară. Toată lumea e de acord, se pun la cale ultimele detalii logistice și start!
Sâmbătă lăsăm în urmă orașul, la o ora pe care am putea-o numi normală, dacă e vorba de plecat spre munte. 6 si ceva. Ne-am regrupat de nenumărate ori pana în Focșani, ne-am mai regrupat și după și-am ajuns pe la orele amiezii în pasul Mușat. Marcajul bandă roșie (pe hartă) s-a metamorfozat în cruce roșie (pe traseu) dar ne-a condus bine pe drumul nostru până spre poiana Hârtanu. Undeva, crucea asta roșie își recapătă forma sa de bandă. Unde anume..?
Multe porțiuni cu păduri tăiate întâlnim în cale și înainte și după poiană. Aici în poiană găsim și niște izvoare și dacă tot am călcat frâna, ne-apucăm și de ronțăit una alta, să mai scăpăm de greutatea din rucsac. Trecem pe lângă vârfurile Mușat, Stogu Mare și Baba. Eu nu urc pe niciunul. Ursoaica ne aude și fuge, cu puii săi cu tot, din calea noastră, de pe traseu. Numai Petru și Cristina au bilete în primul rând și apucă să-i vadă. Eu am să sper de-acum toată tura că am să-i văd și eu, dar nici de data asta nu ne-am nimerit.
La Butuci găsim poiana mult visată și campăm. Cele mai multe momente frumoase din tură aici le-am adunat. După degustarea vișinatelor și afinatei, visul meu de a mă urca într-un copac (fag) s-a împlinit. Aproape s-a împlinit. Am agățat în copaci toate bunătațile, de la mâncare la șervețelele umede, nu care cumva să lăsăm vreo portiță deschisă urșilor spre a ne vizita în noaptea asta. Fagul meu a fost un brad, dar tot mi-a placut tare mult să mă cațăr în el. Cred că maimuța din mine..
La capitolul noduri stau foarte prost, știu. Cred că facea ursul burtă zdravănă de râs dacă vedea ce improvizație am făcut eu pe cordelina care ținea mâncarea sus. Dar important e ca a stat acolo, la locul ei. Până dimineață, când, ce bucurie! Te mai urcă o dată în pom, Cristino! Altă mică mare bucurie a fost legănatul în hamac. Nu m-aș mai fi dat dusă de acolo.
Dimineața m-am trezit devreme. Tiptil am ieșit cu sac cu tot afară și am dormit în iarbă ca niciodată. Am dormit e mult spus, că n-am prea putut pune ochi pe ochi, dar a fost minunat să stau așa întinsă în iarbă cu ochii după vârfuri, în aerul rece al dimineții. Jumătate de lună 3D se afișa deasupra, soarele se pitea gălbui pe după brazi, iar Bucegii prinseseră formă de Piatra Craiului. ;) Cea mai frumoasă dimineață de anul acesta, asta a fost.
Plimbarea de astăzi până pe Lăcăuți s-a prelungit până la Goru, la cei 1785 m ai săi, vârful cel mai înalt din Munții Vrancei. Ce bucurie! Poteca am găsit-o decorată cu fel de fel de accesorii originale. Copacul din copac a fost deosebit.
De la Lăcăuți la Goru, alături de crucea albastră, o specie rară de marcaj poate fi zărită destul de des pe copacii și pietrele de pe traseu. Exact, e tricolorul românesc! Pe Goru, jneapănul a fost partenerul meu preferat la îmbrățișat. L-am îmbrățișat cât de des s-a putut, de drag ce-mi era. Și serios vorbesc, că-mi este tare drag.
Am găsit și lespezi cu parfum de Retezat, iată! Fac echipă bună cu pădurile și aici.
Poiana Șindrilita este destinația finala a zilei a doua. Coborâm de pe Goru pe o poteca nemarcată dar bine conturată. În vale, urmăm un forestier până dăm de triunghiul albastru. De aici, ține-te bine, se urcă! Și se urcă. Pornesc la drum cu primii din grup. Când văd indicatorul magic pe care scrie Poiana Șindrilita mă opresc. Timpul nu-i trecut, așadar trebuie să mai fie puțin până la ea. Adevărul, însă, este că încă mai am coșmaruri cu indicatorul ăsta. Urmează un fel de drum nesfârșit și fără haz, printr-o pădure ce pare bântuită. Și undeva la marginea pădurii tot am impresia că văd o poiană. Și tot o văd și ea tot nu apare.
Într-un final, strigăte și bucurie se aud de sus. De sus de la o răscruce, unde dacă faci dreapta, imediat dai și de poiana mult dorită. Săgețile desenate de cei câțiva deja ajunși nu le vedem decât după ce ne sunt arătate. Mai facem niște săgeți, să crească șansele ca măcar cei din urmă să le observe. Scrijelesc și un dreapta cam înghesuit în praful drumului și plecăm spre poiană. Draguță poiană. Binevenită, după atâta umblat după ea, dar recunosc că locul ăsta nu prea mi-a plăcut chiar dacă de dormit am dormit mult mai bine aici decât în prima noapte.
Tot devreme mă trezesc și cu sacul afară ies. Dimineața asta e nițel mai zgârcită cu soarele, dar tot i-au scăpat niște raze. Azi pornim spre Coza fără a ști că urmează să avem parte de cel mai pitoresc traseu al turei. Culmile împădurite înșirate în zare par desprinse din alte lumi. Și nu pot să nu mă întreb, dacă turele pline de pădure îmi merg direct la suflet, turele pline de astfel de culmi magice împădurite, asemeni celor de mai jos, oare unde mai merg?
Am cam rămas fără apă astăzi, dar vremea ne vine în ajutor. Vremea și Rodica, care mai are apă și o împarte și cu mine. Ploaia mult amintită, prognozată și pomenită la fiecare dialog, n-a venit. Nici astăzi, nici deloc. Dar nori și umbra lor ne-au fost de mare ajutor până la întâlnirea sticlelor goale cu izvorul. Din Poiana Șindrilita până la Uluce, n-am găsit izvoare-n cale. Dar farmecul traseului m-a ajutat să uit de sete.
Pe Coza poteca începe printr-o minunată pădure de brăduți de un verde frumos tare, ca orice verde. Culmi împădurite umblă înșirate oriunde te-ai uita și-mi pare că-i totul atât de frumos. O pădure mai bătrână ne ia apoi în primire. Ronțăi măcrișul iepurelui, trifoiul acela verde crud, dar și pe cel normal, pe care nu-l mai încercasem până acum. Eu mai știam și mâncam un alt fel de măcriș, la care consumam tulpinile, pe când eram tânăr copil prin Sfântu.
După o bucată de pădure care ne trezește amintiri proaspete din Berzunți, ajungem la Golici pentru un scurt popas într-o stână părăsită. Sperăm la niște apă din izvoarele desenate pe indicatoare, dar sperăm degeaba. O altă zonă împădurită plină de copaci doborâți ne iese în cale. Aici am parte de distracție maximă, privind la altii trecând obstacolele. Urmează o potecă de poveste, în care nu mă pot hotărâ ce-mi încântă privirea mai tare - privitul înainte sau privitul înapoi? De sus, văd Stâna Hăuleștenilor, locul unde se mănâncă cel mai bun bulz din lume. Și amintirile mă răscolesc.
Deși pe harta noastră apare după șaua Geamăna, locul numit La Uluce ne-a ieșit mai devreme în cale. Și izvoarele de aici ne-au potolit setea. Apoi a urmat o coborâre pe triunghi roșu, din Golul Roibului până într-o poieniță de pe malul stîng al Tișiței Mari. Atâta sălbăticie e-n Vrancea și eu numai o veveriță am reușit să văd în cele patru zile de traseu, aici, pe coborârea asta, pe care am rămas mai în urmă, coborâre care mi-a plăcut până nu mi-a mai plăcut.
Despre temperatura apelor Tișiței din ultima zi prefer să nu zic nimic. Am savurat suficient atunci fiecare contact cu apele, de amintiri prea vii cu ele nu mai am nevoie curând, sincer să spun.
S-a încheiat totul cum nu se poate mai frumos, cu podețe de lemn, pe cărări șerpuind la margine de râu. Tunelul verdelui, marcat pe alocuri cu parfum de meri pădureți înfloriți mi-a confirmat. Adeseori, îmi ajunge dragostea firească pentru pământul pe care umblu.
Despre tura asta vă spun simplu că a fost verde de frumoasă.
Despre tura asta aș putea spune simplu că a fost verde de frumoasă. Și cu asta aș spune tot, pentru mine și pentru cine mă cunoaște. Dar pentru că-mi ajung doar două degete să-i număr pe cei care ar întelege totul din concluzia de mai sus, detaliez povestea momentelor care mi-au mers la suflet în cele patru zile petrecute prin păduri la început de mai.
Om cu suflet mare, nu dam nume, se stie el cine, a pus la cale într-o bună zi planul unei frumoase incursiuni în Munții Vrancei de paște. Traseul, împărțit frumos în felii aproape egale l-a desenat sugestiv pe hartă. Apoi a dat sfoară-n țară despre planul său. Numai lume bună s-a adunat, de prin toate colțurile capitalei și nu numai. Și eu printre ei.
Timpul a trecut ca vântul și ca gândul. Ziua plecării a venit și s-a dat startul la aventură. Nu înainte, însă, ca planetele să se alinieze și traseul nostru să-și schimbe sensul de parcurgere. Pornim așadar din pasul Mușat, urmând a încheia toată distracția în Lepșa. O idee foarte bună care mi-ar fi permis să profit de ocazie să mai trec și pe la țară, unde copilăream vară de vară. Toată lumea e de acord, se pun la cale ultimele detalii logistice și start!
Sâmbătă lăsăm în urmă orașul, la o ora pe care am putea-o numi normală, dacă e vorba de plecat spre munte. 6 si ceva. Ne-am regrupat de nenumărate ori pana în Focșani, ne-am mai regrupat și după și-am ajuns pe la orele amiezii în pasul Mușat. Marcajul bandă roșie (pe hartă) s-a metamorfozat în cruce roșie (pe traseu) dar ne-a condus bine pe drumul nostru până spre poiana Hârtanu. Undeva, crucea asta roșie își recapătă forma sa de bandă. Unde anume..?
Multe porțiuni cu păduri tăiate întâlnim în cale și înainte și după poiană. Aici în poiană găsim și niște izvoare și dacă tot am călcat frâna, ne-apucăm și de ronțăit una alta, să mai scăpăm de greutatea din rucsac. Trecem pe lângă vârfurile Mușat, Stogu Mare și Baba. Eu nu urc pe niciunul. Ursoaica ne aude și fuge, cu puii săi cu tot, din calea noastră, de pe traseu. Numai Petru și Cristina au bilete în primul rând și apucă să-i vadă. Eu am să sper de-acum toată tura că am să-i văd și eu, dar nici de data asta nu ne-am nimerit.
La Butuci găsim poiana mult visată și campăm. Cele mai multe momente frumoase din tură aici le-am adunat. După degustarea vișinatelor și afinatei, visul meu de a mă urca într-un copac (fag) s-a împlinit. Aproape s-a împlinit. Am agățat în copaci toate bunătațile, de la mâncare la șervețelele umede, nu care cumva să lăsăm vreo portiță deschisă urșilor spre a ne vizita în noaptea asta. Fagul meu a fost un brad, dar tot mi-a placut tare mult să mă cațăr în el. Cred că maimuța din mine..
La capitolul noduri stau foarte prost, știu. Cred că facea ursul burtă zdravănă de râs dacă vedea ce improvizație am făcut eu pe cordelina care ținea mâncarea sus. Dar important e ca a stat acolo, la locul ei. Până dimineață, când, ce bucurie! Te mai urcă o dată în pom, Cristino! Altă mică mare bucurie a fost legănatul în hamac. Nu m-aș mai fi dat dusă de acolo.
Dimineața m-am trezit devreme. Tiptil am ieșit cu sac cu tot afară și am dormit în iarbă ca niciodată. Am dormit e mult spus, că n-am prea putut pune ochi pe ochi, dar a fost minunat să stau așa întinsă în iarbă cu ochii după vârfuri, în aerul rece al dimineții. Jumătate de lună 3D se afișa deasupra, soarele se pitea gălbui pe după brazi, iar Bucegii prinseseră formă de Piatra Craiului. ;) Cea mai frumoasă dimineață de anul acesta, asta a fost.
Plimbarea de astăzi până pe Lăcăuți s-a prelungit până la Goru, la cei 1785 m ai săi, vârful cel mai înalt din Munții Vrancei. Ce bucurie! Poteca am găsit-o decorată cu fel de fel de accesorii originale. Copacul din copac a fost deosebit.
De la Lăcăuți la Goru, alături de crucea albastră, o specie rară de marcaj poate fi zărită destul de des pe copacii și pietrele de pe traseu. Exact, e tricolorul românesc! Pe Goru, jneapănul a fost partenerul meu preferat la îmbrățișat. L-am îmbrățișat cât de des s-a putut, de drag ce-mi era. Și serios vorbesc, că-mi este tare drag.
Am găsit și lespezi cu parfum de Retezat, iată! Fac echipă bună cu pădurile și aici.
Poiana Șindrilita este destinația finala a zilei a doua. Coborâm de pe Goru pe o poteca nemarcată dar bine conturată. În vale, urmăm un forestier până dăm de triunghiul albastru. De aici, ține-te bine, se urcă! Și se urcă. Pornesc la drum cu primii din grup. Când văd indicatorul magic pe care scrie Poiana Șindrilita mă opresc. Timpul nu-i trecut, așadar trebuie să mai fie puțin până la ea. Adevărul, însă, este că încă mai am coșmaruri cu indicatorul ăsta. Urmează un fel de drum nesfârșit și fără haz, printr-o pădure ce pare bântuită. Și undeva la marginea pădurii tot am impresia că văd o poiană. Și tot o văd și ea tot nu apare.
Într-un final, strigăte și bucurie se aud de sus. De sus de la o răscruce, unde dacă faci dreapta, imediat dai și de poiana mult dorită. Săgețile desenate de cei câțiva deja ajunși nu le vedem decât după ce ne sunt arătate. Mai facem niște săgeți, să crească șansele ca măcar cei din urmă să le observe. Scrijelesc și un dreapta cam înghesuit în praful drumului și plecăm spre poiană. Draguță poiană. Binevenită, după atâta umblat după ea, dar recunosc că locul ăsta nu prea mi-a plăcut chiar dacă de dormit am dormit mult mai bine aici decât în prima noapte.
Tot devreme mă trezesc și cu sacul afară ies. Dimineața asta e nițel mai zgârcită cu soarele, dar tot i-au scăpat niște raze. Azi pornim spre Coza fără a ști că urmează să avem parte de cel mai pitoresc traseu al turei. Culmile împădurite înșirate în zare par desprinse din alte lumi. Și nu pot să nu mă întreb, dacă turele pline de pădure îmi merg direct la suflet, turele pline de astfel de culmi magice împădurite, asemeni celor de mai jos, oare unde mai merg?
Am cam rămas fără apă astăzi, dar vremea ne vine în ajutor. Vremea și Rodica, care mai are apă și o împarte și cu mine. Ploaia mult amintită, prognozată și pomenită la fiecare dialog, n-a venit. Nici astăzi, nici deloc. Dar nori și umbra lor ne-au fost de mare ajutor până la întâlnirea sticlelor goale cu izvorul. Din Poiana Șindrilita până la Uluce, n-am găsit izvoare-n cale. Dar farmecul traseului m-a ajutat să uit de sete.
Pe Coza poteca începe printr-o minunată pădure de brăduți de un verde frumos tare, ca orice verde. Culmi împădurite umblă înșirate oriunde te-ai uita și-mi pare că-i totul atât de frumos. O pădure mai bătrână ne ia apoi în primire. Ronțăi măcrișul iepurelui, trifoiul acela verde crud, dar și pe cel normal, pe care nu-l mai încercasem până acum. Eu mai știam și mâncam un alt fel de măcriș, la care consumam tulpinile, pe când eram tânăr copil prin Sfântu.
După o bucată de pădure care ne trezește amintiri proaspete din Berzunți, ajungem la Golici pentru un scurt popas într-o stână părăsită. Sperăm la niște apă din izvoarele desenate pe indicatoare, dar sperăm degeaba. O altă zonă împădurită plină de copaci doborâți ne iese în cale. Aici am parte de distracție maximă, privind la altii trecând obstacolele. Urmează o potecă de poveste, în care nu mă pot hotărâ ce-mi încântă privirea mai tare - privitul înainte sau privitul înapoi? De sus, văd Stâna Hăuleștenilor, locul unde se mănâncă cel mai bun bulz din lume. Și amintirile mă răscolesc.
Deși pe harta noastră apare după șaua Geamăna, locul numit La Uluce ne-a ieșit mai devreme în cale. Și izvoarele de aici ne-au potolit setea. Apoi a urmat o coborâre pe triunghi roșu, din Golul Roibului până într-o poieniță de pe malul stîng al Tișiței Mari. Atâta sălbăticie e-n Vrancea și eu numai o veveriță am reușit să văd în cele patru zile de traseu, aici, pe coborârea asta, pe care am rămas mai în urmă, coborâre care mi-a plăcut până nu mi-a mai plăcut.
Despre temperatura apelor Tișiței din ultima zi prefer să nu zic nimic. Am savurat suficient atunci fiecare contact cu apele, de amintiri prea vii cu ele nu mai am nevoie curând, sincer să spun.
S-a încheiat totul cum nu se poate mai frumos, cu podețe de lemn, pe cărări șerpuind la margine de râu. Tunelul verdelui, marcat pe alocuri cu parfum de meri pădureți înfloriți mi-a confirmat. Adeseori, îmi ajunge dragostea firească pentru pământul pe care umblu.
Despre tura asta vă spun simplu că a fost verde de frumoasă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)