Traditionala furtuna de weekend nu s-a lasat nici asta data neprognozata. Dar, cu planuri multe pentru ziua de sambata si sperante mari pentru ziua de duminica, plec iar spre Crai.
Ajungem in Zarnesti toti odata. Alex, Camelia, Dani, Andreea si cu mine, cu masina, Ciprian si Vasile, cu trenul. Parcam langa Taverna Pietrei Craiului si ne dam repede cu crema de protectie solara, mai mult de frica soarelui decat din dorinta de a fi pudrati cu folos, (asa, zice Alex, soarele ajunge mai greu la piele) cu praful facut de masinile care trec in viteza pe langa noi spre Plaiul Foii. Ciprian si Vasi sosesc si ei curand, pe jos. Incotro, deci?
Ramane Padina Sindrilariei (CR), traseu pe care nu-l mai facusem niciunul, ca varianta de urcare si planul de a cobora din Saua Padinei Inchise pe Brana Caprelor pana la Diana (BA). De acolo, o parte urma sa se intoarca la masina (BA), o parte urma sa continue spre Plaiul Foii (TG). Asta ne era planul. Vremea ne pregatise, insa, cateva surprize.
Urcam cu greu (cu soarele prea puternic deasupra, adica) pe drumul ce duce la Schitul Coltii Chiliilor, unde facem un scurt popas. Pe bucata asta de drum, eu as fi baut apa, cate un litru, din metru in metru. Asa ca ajunsi la Coltii Chiliilor, umplem ochi toate recipientele cu apa si ne energizam, fiecare cum se pricepe mai bine, cu fructe, biscuiti sau ciocolata. Alex ne serveste cu Goji, niste fructe de care nici nu auzisem, nici nu incercasem vreodata. Avea sa fie prima dintre premierele pe care mi le pregatise ziua.
Trecem de poiana in care, cu aproape o luna in urma, ratacisem traseul.. si incepem urcusul prin padure. Imediat dam si de intrarea in traseul nostru CR. Padina Sindrilariei!
Padurea devine incet, incet, un fel de jungla. Ne strecuram printre crengi pe poteca stramta si in cateva minute peretii Craiului apar in fata noastra. Sa inceapa distractia!
Chiar daca mentinerea echilibrului era o activitate solicitanta pe grohotis, chiar daca lupta cu jneapanul a fost grea si chiar daca prea putini nori s-au pus intre noi si soare, am zambit si-am ras cat am putut.
La intrarea in vale, toata lumea se-arata incantata.
Parte din incantare se pierde curand, dupa prima suta de metri, cand, la picioarele noastre se-ntinde mandrul grohotis.
Andreea era prima data pe munte, asa ca-i dau unul din bete. A vazut in tura asta de toate. De-acu, ori nu mai calca niciodata pe munte, ori nu mai scapa nici o tura.
Am renuntat repede si la batul ramas. Varianta in patru labe parea mai simpla. Asa a si fost.
Valea se tot largeste pe masura ce urcam si curand facem stanga. Oceanul de grohotis cuprinde toata valea.
Grohotis, tot grohotis.. si da-i si urca, cu dreptul inainte, stangul alunecand. Si da-i si-aluneca. Si tin-te bine si mai cauta o varianta de ocolire. Si las-o pe mai incolo si "piatraa!" Si mai stai putin sa ma uit inapoi (frumos mai e peretele ramas in spatele nostru!) si.. "mai e grohotis??" "Mai e, mai e!" Si mai urca si mai aluneca si urca iara, tot cu mainile tragand de grohotis.
Si soarele razand de noi deasupra.
Apare-n cale jneapanul. Daca pana acum m-am minunat, de-aici, incepand, m-am luptat.
Corp la corp cu jneapanul. Prima bucata, victoria de partea mea.
Poteca devine tot mai ingusta, dispare intre crengile jneapanului care m-agata cu spor de batul prins de rucsac, de sireturi, de tot ce poate. Aici, victoria de partea lui.
Pana sus, insa, am cazut la pace.
La Turnu nici n-ajungem bine, ca iar o luam din loc. De peste drum (cel spre Plaiul Foii) se-apropie ploaia. Ploaia ca ploaia, da' fulgerele au fost mai mult decat convingatoare. Ce foame, ce oboseala? Facem repede poza de grup, ca tot avem blit natural si repede spre sa.
Acolo, ce sa vezi?! Furtuna tot mai aproape, traseu expus in prima parte, nici n-apuca Ciprian sa termine de zis "hai la curmatura si vedem acolo ce facem" ca suntem deja in coborare pe BA spre cabana.
Eu am ramas cu cei din urma, cu speranta ca vom fi si noi pana seara, poate, cei dintai. N-am fost. Coborarea pana la Curmatura ne-a luat cam doua ore. Si la fiecare zece minute era presarata cu intrebarea " mai e?" "cam cat mai e?".. " mai e un pic!"
Asa mult le-a placut raspunsul meu ca pana jos au tot insistat sa-l repet cu-nversunare, tot intreband "mai e?" "mai e un pic.. mai e un pic.. un pic."
La Cabana am ajuns pe la 16 si-am hotarat sa renuntam la planurile de a doua zi. Planuri care, de altfel nici nu erau foarte clare. Ciprian a plecat primul, sa prinda trenul de 6. Mi-a facut placere sa-l cunosc si sper ca urmatoarele ture impreuna sa nu mai fie asa pe fuga.
Am stat mai bine de o ora la umbra, pe iarba din fata cabanei.
Coborarea prin Valea Crapaturii a fost marcata, din loc in loc, cu glume, rasete, povesti si nelipsit a fost raspunsul "mai e un pic.."
In loc de incheiere las cateva imagini sa vorbeasca.
Asa s-a incheiat tura "Mai e un pic".
Pozele, cu mici exceptii, apartin colegilor de tura, mai exact Cameliei, lui Ciprian, Alex si Vasile.
Padina Sindrilariei, traseul de la Turnu la Curmatura prin Saua Padinei Inchise si Valea Crapaturii, le-am facut acum prima data si cu placere le-as mai face oricand.
Multumesc, dragi colegi de tura!
Si-abia astept sa ne vedem pe vai, pe creste, pe poteci sau la cabane.. curand.
