Alergarea era pentru mine o necunoscuta. Iar in toata necunoscuta asta, stiam eu despre mine ca nu-mi place sa alerg. Credeam eu ca stiu, credeam eu ca ma stiu. Ideea de a alerga prin parc imi parea cel putin plictisitoare, cat despre alergatul pe munte, aici nu prea gaseam motive pentru a alerga in locul lui a merge. Asa ca am mers, am mers si-am tot mers.. pe munte. M-am indragostit mai intai de stanca. Incet, incet mi-a devenit la fel de draga padurea. In drumul meu, pe sub paduri, pe brane si pe creste, povestile cu alergare montana se iveau tot mai adesea, ca ielele, ca intr-un joc. Au trecut ani pana cand jocul asta l-am pus in practica.
Inceputul n-a fost chiar ca la carte. Eram pe faza cand s-a dat startul la inscrierile pentru ecomarathon, am clipit de doua ori si iata-ma in poveste. Odata inscrisa, mi-am zis eu, cristino, nu mai ai incotro! Am tot avut incotro. Abia in a doua jumatate a lui martie, intr-o sambata cam plictisita, am iesit la prima mea intalnire. Am petrecut 6 km impreuna cu a alerga prin parc. N-a fost dragoste la prima vedere, dar a fost chiar mai fain decat credeam eu c-ar putea fi. Firesc, amuzant si usor. La a doua iesire, eu batman, ce e aia incalzire?! Vrei alergat, Cristino? Iti place, zici? Ia exerseaza tu putin mersul schiopatat, daca tot iti place sa mananci cu polonicul! Si.. pauza. Cu antiinflamatoare si fel de fel de unguente. Abia in ajun am reusit si eu sa ingras putin porcul.
Ecomaraton. Am luat startul pregatita sa o duc pana la capat. Lupta. Cursa. Alergarea. Ce-o fi ea.. Atmosfera calda, aglomeratie in urcare, un sarpe de oameni si privelisti cu paduri si nori, incuranjari de la voluntari si poteci printre flori, coborare cu noroi putin, urcare cu glume si cu gura cascata spre piatra craiului, energie de la un grup frumos de copii, coborare inierbata si abrupta cu dureri de genunchi, urcare placuta dar lunga cat toate zilele, copaci infloriti, intrare in ultima bucla cu somn si liniste si dureri de mijloc, beau toata apa sa nu mai am ce cara si m-adun de pe jos in varf de deal, glume cu niste moldoveni, hai ca mai pot, sunt aproape in bucegi, mama, cat am mai umblat azi, in sfarsit o tura la munte in care nu se plange nimeni ca merg prea repede, idei despre o pauza necesara, colegii alergatori din jur ma informeaza ca mai pot, fotograf cu informatie ca a mai ramas numai un kilometru, zambete si pe dinafara si pe dinauntru, coborare in viteza, medalie frumoasa pentru o cristina fericita. Primul meu maraton a fost dragoste la prima vedere. Am stiut ca e pentru mine, ca am mai fac si ca-i de-a dreptul placut sa descoperi locuri noi asa, in pas alergator.
Urmatorul trebuia sa fie la Rosia Montana. Urmatorul in plan. Dar cum planul de-acasa nu se potriveste.. tare mi-ar placea un maraton in Crai! Cine ma stie stie ce-nseamna Craiul pentru mine, un fel de mai acasa decat orice casa. Asadar urmatorul avea sa fie maratonul Pietrei Craiului.
Pe post de antrenament pentru MPC ma trezesc alergand si primul meu semimaraton pe plat, la Baneasa. A fost prima data cand chiar am alergat, fara pauze, in afara celor de baut apa de la punctele de alimentare. A fost greu, mult mai greu decat credeam si gandul ca alergarea asta nu e chiar pentru mine, ca prea chinuita m-am simtit pe final de semimaraton, a inceput a ma bantui. Urmatorul antrenament l-am facut pe munte, intr-o tura din cale afara de frumoasa pe poteci de grohotis si prin vai ascunse ale Craiului. Am realizat cat de drag mi-e umblatul asta in pas domol si printre mai multa stanca si alte minunatii ale Craiului. Hotarasem eu cu mine, cam cu jumatate de glas, sa ma las de maratoane dupa MPC. Dar cum planul de-acasa nu se potriveste..
