Povestea celor 1000
Doi cocori se plictiseau.
7 au aparut insirati, mai apoi.
37 de pasari calatoare nu prea aveau loc deloc.
Au format un stol de cocori dezordonat.
Acum sunt 1000.
Intamplari din Penteleu
Pana ce toamna mai coloreaza niste frunze sa le impastie apoi pe poteci, hai sa va spun cum a fost weekendul trecut in Penteleu, in tura lui Ioan - deasupra Carpatilor de Curbura.
Era prima daca cand plecam in tura cu Ioan, pe care l-am cunoscut, ca toata lumea, din jurnalele sale, inca dinainte de a-l intalni si tot prima daca cand ajungeam in muntii Buzaului. Si pentru ca nu mi-e de-ajuns un comentariu la tura sa-mi amintesc de toate si pentru ca mi s-a facut dor sa-mi astern pe hartie amintirile, am sa-ncerc sa-mi astampar dorul, am sa-ncep a scrie cum a fost.
Dimineata ma trezesc inainte sa sune ceasul. Lucru rar, care nu se intampla niciodata in timpul saptamanii, dar binevenit, ca oricum pusesem ceasul (a se citi telefonul) sa sune aiurea, cam tarziu. Intarzii putin, dar ajung la fix, inainte de imbarcare.
Plecam pe intuneric, rasaritul nu mai stiu pe unde ne prinde. Victor si Ioan povestesc, peisajele devin tot mai faine pe masura ce ne apropiam si eu motai de zor, fara sa pot adormi de-a binelea. Dealuri impadurite tot apareau in cale, pana s-au transformat discret in munti.
In Varlaam ajungem primii. Basca Mica se intalneste aici cu Basca Mare. Pornim pe una din ele, cea mare, care flancheaza Penteleul pe stanga si ma tot surprinde cu puntile astea pitoresti care o tot taie si cu bolovanii pe care-i tot spala. Drumul forestier urmareste raul si e asa fain ca l-as face si pe jos cu placere. Continuam a merge cu masina pana la cantonul Cernatul. Ne mai asteapta bucati de forestier si de-aici pana sus, aveam sa aflu ulterior.
La rascrucea de la canton ne stangem toti, strigam prezenta, ne echipam si aflam ca, in afara lui Ioan, singurul dintre noi care mai fusese in Penteleu e Otto - venit din Cehia sa se bucure de locuri de care cei mai multi dintre romanii nici macar n-au auzit vreodata. Marcajul este proaspat, banda rosie si potrivit indicatorului ar trebui s-ajungem sus in trei ore jumate. Soarele isi face datoria - straluceste si eu stau ca o soparla in bataia lui, sa ma-ncalzesc.
Plecam. Nu stiu cat o fi fost ceasul la plecare, undeva intre 10 si 11. Lasam in urma drumul, cantonul, raul si caldura soarelui. Marcajul ne suie pe poteca, pe la umbra. Urcusul ne incalzeste rapid, astfel ca nu mi-e dor deloc de stat la soare, ba din contra.. Inaintam cand pe poteca, cand pe drumul forestier, proaspat refacut pana sus la statia meteo. Otto ne provoaca sa gasim urme de urs in schimbul unei ciocolate, adusa special din Cehia. Am gustat cu toti din ea a doua zi.
Sus, drumul e tot mai moale, astfel ca ne cam afundam in noroaie, dar nu pentru multa vreme. Ajungem la o stana, unde facem si pauza de masa. Stana este inspectata rapid si incadrata la categoria lux. Are trei camere, multe lemne gata taiate si paturi cu saltele.
Ajungem si la statia meteo, unde o pisica ne taie calea. Dar nu e o pisica neagra asa ca toata lumea o primeste cu bratele deschise. Aici aflam c-ar mai fi doua surse de apa in apropiere. Una in drumul nostru spre varful Penteleu, una in saua de dinaintea varfului unde vom pune corturile, varful Viforata, nume sugestiv pentru viforul ce avea sa ne surprinda curand.
Pe masura ce urcam, ni se arata, din toate partile, culmile impadurite ale muntilor. Ioan, ca o gazda buna ni-i prezinta pe toti. Muntii Vrancei, pe la poalele carora am copilarit in fiecare vara, se intind spre nord, cu varfurile Lacauti, Goru si Coza. Spre vest ni se arata Podul Calului, Siriu si Ciucas, deocamdata. Maine dimineata avem sa vedem mai multe in directia asta.
Dune impadurite inconjoara varful Penteleu, care se ridica impunator, cu forma lui de piramida. De sus, Ioan ne mai prezinta inca o data muntii din jur, cu varfuri cu tot. Nu scapa neprezentat nici locul unde aveam sa punem corturile. Bate vantul. Coboram de pe varf pe o panta inierbata, cu o inclinatie care ne emotioneaza genunchii. Ajunsi in sa, cautam apa, dar ne dam curand seama ca nu e asta saua de care spunea domnii de la cabana.
Iata-ne ajunsi la locul de campare, unde vantul ne imbratiseaza de bun venit. Camera de oaspeti a Penteleului e luminoasa, spatioasa si foarte bine aerisita. Cu impresia ca vantul e putin mai slab aici, aleg un loc mai in panta, unde montez cortul in pozitia cea mai indicata pentru a fi daramat curand.
Lumea a coborat la apa, imediat dupa montarea cortului. Eu aveam destula, asadar am ramas la corturi, unde m-am invartit cu ochii dupa privelisti si cu speranta gasirii unui coltisor de varf mai ferit de vant. Am ajuns langa cortul lui Ionut, unde ne-am strans mai multi, sa mai schimbam o vorba si sa tinem piept vantului impreuna.
Abandonam curand locul pentru un altul mai in vale, mai ferit. Alex si Cornel isi pregatesc aici supele la primus. Noi ii urmarim cu atentie in timp ce degustam bauturi licoroase cu diverse culori si arome. Alex ne trateaza cu slana si ceapa, foarte bune si binevenite. Ciocolata de casa a Lacramioarei este delicioasa si se termina repede. Cateva guri de ceai ma incalzesc mai mult, parca, decat licorile aromate, cu multe grade.
Cerul isi scoate la vedere nuantele de seara, in vreme ce soarele apune. Corturile se tot indoaie in bataia vantului, dar par sa reziste. Par. Trag o fuga pana pe varf sa vad apusul. Fara aparat foto, n-am decat retina si telefonul, pe care sa salvez cateva dintre culorile apusului. Ultimul apus, vazut din creasta Craiului, este detronat acum. In drum spre locul ferit de vant vad cortul, este pus la pamant.
Vantul se intetise. N-am de ales asa ca mut cortul mai la vale, inspre padure. (Multumesc celor care m-au ajutat cu el.) Aici aproape ca nu bate vantul. Nu trece mult si ne trezim si cu doi vecini, sa aiba ursul de unde alege daca va vrea sa ne viziteze. Mai stam la povesti destul de putin, pe langa cort, pana incepe si pe la noi, prin cartierul botezat Primaverii, a bate vantul.
Venisem pregatita sa tremur putin, cu sacul meu de vara, dar n-a fost sa fie. Am dormit bine, in trei reprize, cu vantul suierand afara si cortul scartaind constant. Lumina nu m-a scos din cort la timp pentru rasarit. M-am trezit fie prea devreme, pe la sase fara ceva, fie prea tarziu, cand soarele era deja prea sus. Daca apusul e mai frumos pe munte decat oriunde, rasaritul il prefer din mare.
Dimineata ne intampina cu panorame superbe. In spatele Ciucasului, spre stanga au aparut Bucegii cu varfurile lor albe. Creasta Craiului, in dreapta Ciucasului e usor de recunoscut. Piatra Mare se vede si ea si in dreapta ei, surprinzator, se zareste silueta inzapezita a Fagarasului. Ca pot vedea Fagarasul atat de clar din judetul Buzau, n-as fi crezut pana azi.
Coboram spre izvor si pornim la drum, pe triunghi albastru. Traseul de azi incepe frumos, pe o poteca ce urca si coboara bland, iar noi inaintam veseli, mangaiati din cand in cand de crengile bradutilor care strajuiesc poteca. La intrarea in padure raman putin in urma si-mi dau seama repede cat de fermecator poate fi sa umblii singur pe potecile astea salbatice. Si n-ajunsesem inca pe poteca cea mai salbatica si nemarcata, poteca lui Ioan.
O poiana ne iese in cale, bun prilej sa mai admiram o data varfurile pe care-am umblat ieri. Soarele e tot mai puternic si cerul aproape senin. Nici urma de vant. Aici e liniste si bine, mai ales dupa ce pleacam noi - grupul celor 20 de tineri cam nedormiti, galagiosi si fericiti ca sunt pe munte. Intram in padure si umbra ei ma bucura. Recunosc, crestele stancoase, branele spanzurate si vaile abrupte sunt preferatele mele. Dar adesea ma trezesc cu o neinteleasa nevoie de padure. Toamna, mai ales, curele de padure imi prind bine.
Chiar daca am mai primit cate-o creanga verde sau uscata peste fata, am strans in bocanci pamant si frunze, am adunat cele mai ascutite ace de brad sau molid in haine si n-am purtat zambetul pe fata tot drumul, m-am bucurat din plin de potecile salbatice ale Penteleului, cand ne-am strecurat pe sub copacii cazuti in carare, am croit poteci acolo unde parea ca n-a ajuns vreodata picior de om, ne-am cocotat pe stanci sa admiram privelisti catre valea Bastei, am imbratisat copacii, mi-am pictat mainile cu rasina si pamant negru, am alunecat de bunavoie prin frunze, am cazut cu placere, cand n-am avut incotro, am cules si rontait macese.. Iesim din padure intr-o poiana frumoasa cu doua clai si un mar care mai avea cateva mere. La cele mai aratoase dintre ele n-am avut cum ajunge (fara sa ne urcam in copac) dar cu ajutorul lui Alex reusesc sa pun mana pe-un mar, pe care abia m-am indurat sa-l mananc, de drag ce-mi era.
Traseul se termina in Varlaam. Suntem bucurosi de o astfel de incheiere, pe ulite cu parfum de tara, printre case frumoase si pe sub nuci din care n-am pierdut ocazia de a lua cate una. Trecem puntea, in sir indian, pana la drumul unde lasesem o parte din masini.
In drumul spre casa, in masina, ne-am distrat copios dupa ce-am luat-o gresit pe ulitele din Gura Teghii.
Am uitat sa povestesc despre ouale de prepelita, mancate acum pentru prima data, despre cascavalul Penteleu, despre omizile pufoase de pe traseu, despre urmele de urs, despre colegii faini de tura..
Era prima daca cand plecam in tura cu Ioan, pe care l-am cunoscut, ca toata lumea, din jurnalele sale, inca dinainte de a-l intalni si tot prima daca cand ajungeam in muntii Buzaului. Si pentru ca nu mi-e de-ajuns un comentariu la tura sa-mi amintesc de toate si pentru ca mi s-a facut dor sa-mi astern pe hartie amintirile, am sa-ncerc sa-mi astampar dorul, am sa-ncep a scrie cum a fost.
Dimineata ma trezesc inainte sa sune ceasul. Lucru rar, care nu se intampla niciodata in timpul saptamanii, dar binevenit, ca oricum pusesem ceasul (a se citi telefonul) sa sune aiurea, cam tarziu. Intarzii putin, dar ajung la fix, inainte de imbarcare.
Plecam pe intuneric, rasaritul nu mai stiu pe unde ne prinde. Victor si Ioan povestesc, peisajele devin tot mai faine pe masura ce ne apropiam si eu motai de zor, fara sa pot adormi de-a binelea. Dealuri impadurite tot apareau in cale, pana s-au transformat discret in munti.
In Varlaam ajungem primii. Basca Mica se intalneste aici cu Basca Mare. Pornim pe una din ele, cea mare, care flancheaza Penteleul pe stanga si ma tot surprinde cu puntile astea pitoresti care o tot taie si cu bolovanii pe care-i tot spala. Drumul forestier urmareste raul si e asa fain ca l-as face si pe jos cu placere. Continuam a merge cu masina pana la cantonul Cernatul. Ne mai asteapta bucati de forestier si de-aici pana sus, aveam sa aflu ulterior.
La rascrucea de la canton ne stangem toti, strigam prezenta, ne echipam si aflam ca, in afara lui Ioan, singurul dintre noi care mai fusese in Penteleu e Otto - venit din Cehia sa se bucure de locuri de care cei mai multi dintre romanii nici macar n-au auzit vreodata. Marcajul este proaspat, banda rosie si potrivit indicatorului ar trebui s-ajungem sus in trei ore jumate. Soarele isi face datoria - straluceste si eu stau ca o soparla in bataia lui, sa ma-ncalzesc.
Plecam. Nu stiu cat o fi fost ceasul la plecare, undeva intre 10 si 11. Lasam in urma drumul, cantonul, raul si caldura soarelui. Marcajul ne suie pe poteca, pe la umbra. Urcusul ne incalzeste rapid, astfel ca nu mi-e dor deloc de stat la soare, ba din contra.. Inaintam cand pe poteca, cand pe drumul forestier, proaspat refacut pana sus la statia meteo. Otto ne provoaca sa gasim urme de urs in schimbul unei ciocolate, adusa special din Cehia. Am gustat cu toti din ea a doua zi.
Sus, drumul e tot mai moale, astfel ca ne cam afundam in noroaie, dar nu pentru multa vreme. Ajungem la o stana, unde facem si pauza de masa. Stana este inspectata rapid si incadrata la categoria lux. Are trei camere, multe lemne gata taiate si paturi cu saltele.
Ajungem si la statia meteo, unde o pisica ne taie calea. Dar nu e o pisica neagra asa ca toata lumea o primeste cu bratele deschise. Aici aflam c-ar mai fi doua surse de apa in apropiere. Una in drumul nostru spre varful Penteleu, una in saua de dinaintea varfului unde vom pune corturile, varful Viforata, nume sugestiv pentru viforul ce avea sa ne surprinda curand.
Pe masura ce urcam, ni se arata, din toate partile, culmile impadurite ale muntilor. Ioan, ca o gazda buna ni-i prezinta pe toti. Muntii Vrancei, pe la poalele carora am copilarit in fiecare vara, se intind spre nord, cu varfurile Lacauti, Goru si Coza. Spre vest ni se arata Podul Calului, Siriu si Ciucas, deocamdata. Maine dimineata avem sa vedem mai multe in directia asta.
Dune impadurite inconjoara varful Penteleu, care se ridica impunator, cu forma lui de piramida. De sus, Ioan ne mai prezinta inca o data muntii din jur, cu varfuri cu tot. Nu scapa neprezentat nici locul unde aveam sa punem corturile. Bate vantul. Coboram de pe varf pe o panta inierbata, cu o inclinatie care ne emotioneaza genunchii. Ajunsi in sa, cautam apa, dar ne dam curand seama ca nu e asta saua de care spunea domnii de la cabana.
Iata-ne ajunsi la locul de campare, unde vantul ne imbratiseaza de bun venit. Camera de oaspeti a Penteleului e luminoasa, spatioasa si foarte bine aerisita. Cu impresia ca vantul e putin mai slab aici, aleg un loc mai in panta, unde montez cortul in pozitia cea mai indicata pentru a fi daramat curand.
Lumea a coborat la apa, imediat dupa montarea cortului. Eu aveam destula, asadar am ramas la corturi, unde m-am invartit cu ochii dupa privelisti si cu speranta gasirii unui coltisor de varf mai ferit de vant. Am ajuns langa cortul lui Ionut, unde ne-am strans mai multi, sa mai schimbam o vorba si sa tinem piept vantului impreuna.
Abandonam curand locul pentru un altul mai in vale, mai ferit. Alex si Cornel isi pregatesc aici supele la primus. Noi ii urmarim cu atentie in timp ce degustam bauturi licoroase cu diverse culori si arome. Alex ne trateaza cu slana si ceapa, foarte bune si binevenite. Ciocolata de casa a Lacramioarei este delicioasa si se termina repede. Cateva guri de ceai ma incalzesc mai mult, parca, decat licorile aromate, cu multe grade.
Cerul isi scoate la vedere nuantele de seara, in vreme ce soarele apune. Corturile se tot indoaie in bataia vantului, dar par sa reziste. Par. Trag o fuga pana pe varf sa vad apusul. Fara aparat foto, n-am decat retina si telefonul, pe care sa salvez cateva dintre culorile apusului. Ultimul apus, vazut din creasta Craiului, este detronat acum. In drum spre locul ferit de vant vad cortul, este pus la pamant.
Vantul se intetise. N-am de ales asa ca mut cortul mai la vale, inspre padure. (Multumesc celor care m-au ajutat cu el.) Aici aproape ca nu bate vantul. Nu trece mult si ne trezim si cu doi vecini, sa aiba ursul de unde alege daca va vrea sa ne viziteze. Mai stam la povesti destul de putin, pe langa cort, pana incepe si pe la noi, prin cartierul botezat Primaverii, a bate vantul.
Venisem pregatita sa tremur putin, cu sacul meu de vara, dar n-a fost sa fie. Am dormit bine, in trei reprize, cu vantul suierand afara si cortul scartaind constant. Lumina nu m-a scos din cort la timp pentru rasarit. M-am trezit fie prea devreme, pe la sase fara ceva, fie prea tarziu, cand soarele era deja prea sus. Daca apusul e mai frumos pe munte decat oriunde, rasaritul il prefer din mare.
Dimineata ne intampina cu panorame superbe. In spatele Ciucasului, spre stanga au aparut Bucegii cu varfurile lor albe. Creasta Craiului, in dreapta Ciucasului e usor de recunoscut. Piatra Mare se vede si ea si in dreapta ei, surprinzator, se zareste silueta inzapezita a Fagarasului. Ca pot vedea Fagarasul atat de clar din judetul Buzau, n-as fi crezut pana azi.
Coboram spre izvor si pornim la drum, pe triunghi albastru. Traseul de azi incepe frumos, pe o poteca ce urca si coboara bland, iar noi inaintam veseli, mangaiati din cand in cand de crengile bradutilor care strajuiesc poteca. La intrarea in padure raman putin in urma si-mi dau seama repede cat de fermecator poate fi sa umblii singur pe potecile astea salbatice. Si n-ajunsesem inca pe poteca cea mai salbatica si nemarcata, poteca lui Ioan.
O poiana ne iese in cale, bun prilej sa mai admiram o data varfurile pe care-am umblat ieri. Soarele e tot mai puternic si cerul aproape senin. Nici urma de vant. Aici e liniste si bine, mai ales dupa ce pleacam noi - grupul celor 20 de tineri cam nedormiti, galagiosi si fericiti ca sunt pe munte. Intram in padure si umbra ei ma bucura. Recunosc, crestele stancoase, branele spanzurate si vaile abrupte sunt preferatele mele. Dar adesea ma trezesc cu o neinteleasa nevoie de padure. Toamna, mai ales, curele de padure imi prind bine.
Chiar daca am mai primit cate-o creanga verde sau uscata peste fata, am strans in bocanci pamant si frunze, am adunat cele mai ascutite ace de brad sau molid in haine si n-am purtat zambetul pe fata tot drumul, m-am bucurat din plin de potecile salbatice ale Penteleului, cand ne-am strecurat pe sub copacii cazuti in carare, am croit poteci acolo unde parea ca n-a ajuns vreodata picior de om, ne-am cocotat pe stanci sa admiram privelisti catre valea Bastei, am imbratisat copacii, mi-am pictat mainile cu rasina si pamant negru, am alunecat de bunavoie prin frunze, am cazut cu placere, cand n-am avut incotro, am cules si rontait macese.. Iesim din padure intr-o poiana frumoasa cu doua clai si un mar care mai avea cateva mere. La cele mai aratoase dintre ele n-am avut cum ajunge (fara sa ne urcam in copac) dar cu ajutorul lui Alex reusesc sa pun mana pe-un mar, pe care abia m-am indurat sa-l mananc, de drag ce-mi era.
Traseul se termina in Varlaam. Suntem bucurosi de o astfel de incheiere, pe ulite cu parfum de tara, printre case frumoase si pe sub nuci din care n-am pierdut ocazia de a lua cate una. Trecem puntea, in sir indian, pana la drumul unde lasesem o parte din masini.
In drumul spre casa, in masina, ne-am distrat copios dupa ce-am luat-o gresit pe ulitele din Gura Teghii.
Am uitat sa povestesc despre ouale de prepelita, mancate acum pentru prima data, despre cascavalul Penteleu, despre omizile pufoase de pe traseu, despre urmele de urs, despre colegii faini de tura..
Toamna in Crai. Imi ajunge dragostea fireasca pentru pamantul pe care umblu.
In ultima vreme turele pline de padure imi merg direct la suflet. Si uite-ma cum scriu iar despre padure, cea mai simpla fericire a mea. Si-mi vin cuvintele, neasteptat de natural si pare ca n-am timp suficient sa le iau din gand spre a le aseza aici. N-as vrea sa se piarda si pe ele pe drum, printre povestile cu brane aducatoare de noroc, cu pasari libere ca albastrul cerului si cu stanci a caror culoare creeaza dependenta, in amintiri pe care le tot adun de ceva vreme fara a gasi putinul curaj necesar pentru a le spune, pentru a le scrie.
In cautarea frunzelor si-a melancoliei unei toamne cat mai autentice, am plecat sambata spre Crai. As fi plecat chiar si singura, atat de mult imi doream sa revad Craiul, dar in tura lui Marius se elibera un loc. L-am ocupat numaidecat. Cu ochii mari, desi dormisem doar cateva ore, cu inima deschisa si cu tot zambetul de care dispun prin vene, eram gata sa-nfrunt toate ploile din lume adunate intr-o singura zi si pregatita sa culeg cu drag toate noroaiele de pe carari. Si nici macar vantul, cu raspunsurile lui abstracte si neasteptate nu m-ar fi deranjat.
Eram pregatita de munte. Plecam spre munte. Eram pregatita de fericire. Plecam spre Crai.
Am plecat devreme. S-avem timp de surprize, oare? Desi nu le-asteptam, ele aveau sa vie.
Pe drum schimbam cateva vorbe, despre una, despre alta.. La Busteni imi arunc ochii spre brana, acum stiu unde s-o localizez, asteptand sa-i mai calc intr-o zi senina podeaua, sa ma mai incante, nu doar sa ma provoace. Cativa nori se-nvart pe cer ca vulturii, dar vremea pare binevoitoare.
Pana una alta, apare si surpriza. Astfel ca vrem, nu vrem, suntem nevoiti sa iesim, de vreo trei ori, la cate-o gura de aer. Sa dam, cu ocazia asta si cate-o mana, sau mai bine doua, de ajutor motorului, care tot refuza sa porneasca. Priceputi la motoare cum suntem, am ajuns pe patru roti, nu pe opt picioare, in Zarnesti. Undeva pe strada mare, unde s-au cam terminat mainile noastre de ajutor, am mai chemat cateva maini. Si uite-asa, ne-am baut ceaiul de sambata dimineata in service-ul din Zarnesti, cu ochii ba la masina, ba la ceas, ba la ce se-ntampla, doctore?
Creasta Craiului am zarit-o putin inca de pe drum, scaldata in nori. Si cu-atata vedere panoramica asupra Craiului am ramas. Toamna se pusese pe cucerit. Norii au invaluit toata stanca, tot muntele, intreaga padure. Iar ploaia ne-a tinut de urat tot drumul, cantandu-ne cum numai ea stie, doine neintelese in acorduri aproape demodate.
Fericiti ca problemele erau rezolvate, puteam acum sa ne ducem la bun sfarsit planul si sa ne facem tura. Asa ca de la Fantana lui Botorog am pornit la pas, spre Prapastii inarmati cu glume si bancuri, numai bune de combatut melancolia din aer. Am zis si eu doua, chiar si-asa mai fara talent. Apoi am tot mers, am tot admirat visatori (eu cel putin, ca tot am la categoria 'intr-o zi' macar unul din traseele astea) cateva din traseele de escalada de la marginea potecii, care era drum de-a binelea, da' i jurnalul meu asa ca-i pot zice frumos poteca. Marimar, Happy biceps to you si Visul lu' tataie s-au regasit printre preferate, in materie de nume.
La urcare, cand abandonand drumul intram pe poteca, imi aminteam cum data trecuta, in mai, in tura de initiere a lui Claudiu, ma obosise zdravan panta asta. Dar cat era de verde si agitata padurea atunci si cat calm si caldura, desi ploua marunt, e acum printre copaci. Aproape liniste. Din partea padurii, ca din partea noastra, nici o sansa. Pe bucata asta am fost prima din trupa. Daca de regula, din postura asta, culeg cu spor panza de paianjen, de data asta, desi toamna se poarta culesul, nu m-am ales cu nimic. Am avut, insa, motive suficiente de ras si pentru bucata asta de drum. Si de visat. Atata poveste adusese ceata in padure ca m-am trezit visand in gura mare cum apare de dupa copaci, alergand, un inorog. Si imediat dupa el, tulburand toata linistea cu tipatul ei metalic, o pasare uriasa, din vremurile dinozaurilor. Atat a durat povestea. Cineva a avut grija sa-mi faca observatie ca visez cam mult. Asa o fi.
Desi ne asteptam ca prognozele, care de data asta s-au si adeverit, (toata vara au anuntat furtuni si ploi in Crai cand planuiam eu sa ajung in zona si degeaba am tot carat pelerina cu mine) sa ne ofere privilegiul de a fi singuri prin padurile acelea, n-a fost asa. Mai erau nebuni prin Crai. Dar numai noi eram frumosii nebuni. Ceilalti trecatori erau nebuni simplii (doua fete cu un caine frumos si vesel) sau nebuni neechipati (un grup incaltat ca pentru zilele de vara mai racoroase prin oras).
Pe-aproape de Curmatura ceata se mai risipise putin. Auzisem pe drum ca-i cam aglomeratie la cabana. Cam asa a fost, dar s-a facut si pentru noi loc la o masa. Ne-am incalzit in voie cu o cana de ceai si-am rontait una alta, fiecare dupa gusturile sale si dupa ce avea prin rucsac. La cabana se schimba multe. Se construieste de zor, (ma rog, chiar atunci nu se construia nimic, poate doar planuri de urcat sau coborat) asta stiam, dar in locul 'terasei' de lemn s-a pus pietris. Nu-mi place. Si au aparut si doua 'vecee' ecologice, pe care eu nu le mai vazusem pe acolo, dar neaflate inca in deplina lor functiune. Numai cainele asteapta plictisit langa scara, parca neschimbat.
Popasul nostru la cabana a durat 40 minute, asa era de cald si bine ca nu-ti venea sa mai pleci. Am plecat, totusi. Piatra Mica ne astepta. Un lup, un caine deghizat in lup, ne-a insotit schiopatand, de la portile cabanei pana la zona cu lanturi, unde l-am lasat plangand ca nu mai poate inainta. L-am recompensat, insa, pana acolo, pentru companie, cu o gustare rece.
Ceata si norii erau prezenti la datorie. Ploua marunt. O surpatura, care parea oarecum recenta, (in septembrie, cand am urcat pe Turnu, nu era) acoperise grohotisul de la inceputul urcusului cu un altul mai colorat. Am urcat, fiecare dupa preferinte, mai pieptis, mai pe ocolite, fara probleme. De panorame spectaculoase n-am avut parte. Dar nici de vant, ceea ce nu putea decat sa ne bucure. Cheful de glume ne-a tinut de urat si pe aici, in vreme ce mare parte din apa de pe jnepenii din calea noastra hotaraste c-ar fi bine sa ne insoteasca ea pana jos, daca dragul de caine n-a mai putut. Iar pantalonii mei, care nu-s impermeabili, nu se rusineaza sa faca o alianta, suficient de productiva incat sa fie luata in seama, cu ea. Bine macar ca bocancii au tinut, de data asta, cu mine. Ca-n ultima tura pe ploaie, asta vara, pe Valea Cerbului, prea era de actualitate raspunsul 'Iote fleosc!' cand ma intrebam ce mai zic bocancii mei.
La coborare s-au cam purtat cazaturile. La noi, la fete. Am reusit a strange, asadar, si cele cateva noroaie necesare, cat sa nu stric traditia (cu fiecare tura ajung tot mai murdara acasa). Tot mai uzi si murdari (in cazul meu) am trecut si de Zanoaga si-n pas vioi ne-am rasfirat prin padurea de fag la vale. N-am mai mers organizat, nici glume n-am mai avut. A mers fiecare dupa pofta inimii. Pe masura ce coboram, padurea prindea tot mai multa culoare. Frunzele de pe poteca, si-asa cam putine, stand in ploaie toata ziua, n-aveau niciun chef sa mai fosneasca sub pasii nimanui. Cu atat mai putin sub pasii mei. Mi-am zis ca trebuie sa revin curand, numai eu, printre frunze.
Am uitat sa povestesc despre ciocolata de casa, despre berea cu/de fructe, despre unde a gasit nenea care ne-a remorcat ghebe, despre pisica de la curmatura, despre firele de iarba pline de apa, despre stanca rece, despre primii fulgi de zapada, despre colegii faini de tura..
Si cate ar mai fi de scris..
Cea mai frumoasa afirmatie din titlu am cules-o din Scrisorile imaginare ale lui Octavian Paler.
Toate meritele pentru pozele superbe de mai sus apartin Madalinei, in rolul de fotograf si lui Marius, in rolul de proprietar al aparatului.
In cautarea frunzelor si-a melancoliei unei toamne cat mai autentice, am plecat sambata spre Crai. As fi plecat chiar si singura, atat de mult imi doream sa revad Craiul, dar in tura lui Marius se elibera un loc. L-am ocupat numaidecat. Cu ochii mari, desi dormisem doar cateva ore, cu inima deschisa si cu tot zambetul de care dispun prin vene, eram gata sa-nfrunt toate ploile din lume adunate intr-o singura zi si pregatita sa culeg cu drag toate noroaiele de pe carari. Si nici macar vantul, cu raspunsurile lui abstracte si neasteptate nu m-ar fi deranjat.
Eram pregatita de munte. Plecam spre munte. Eram pregatita de fericire. Plecam spre Crai.
Am plecat devreme. S-avem timp de surprize, oare? Desi nu le-asteptam, ele aveau sa vie.
Pe drum schimbam cateva vorbe, despre una, despre alta.. La Busteni imi arunc ochii spre brana, acum stiu unde s-o localizez, asteptand sa-i mai calc intr-o zi senina podeaua, sa ma mai incante, nu doar sa ma provoace. Cativa nori se-nvart pe cer ca vulturii, dar vremea pare binevoitoare.
Pana una alta, apare si surpriza. Astfel ca vrem, nu vrem, suntem nevoiti sa iesim, de vreo trei ori, la cate-o gura de aer. Sa dam, cu ocazia asta si cate-o mana, sau mai bine doua, de ajutor motorului, care tot refuza sa porneasca. Priceputi la motoare cum suntem, am ajuns pe patru roti, nu pe opt picioare, in Zarnesti. Undeva pe strada mare, unde s-au cam terminat mainile noastre de ajutor, am mai chemat cateva maini. Si uite-asa, ne-am baut ceaiul de sambata dimineata in service-ul din Zarnesti, cu ochii ba la masina, ba la ceas, ba la ce se-ntampla, doctore?
Creasta Craiului am zarit-o putin inca de pe drum, scaldata in nori. Si cu-atata vedere panoramica asupra Craiului am ramas. Toamna se pusese pe cucerit. Norii au invaluit toata stanca, tot muntele, intreaga padure. Iar ploaia ne-a tinut de urat tot drumul, cantandu-ne cum numai ea stie, doine neintelese in acorduri aproape demodate.
Fericiti ca problemele erau rezolvate, puteam acum sa ne ducem la bun sfarsit planul si sa ne facem tura. Asa ca de la Fantana lui Botorog am pornit la pas, spre Prapastii inarmati cu glume si bancuri, numai bune de combatut melancolia din aer. Am zis si eu doua, chiar si-asa mai fara talent. Apoi am tot mers, am tot admirat visatori (eu cel putin, ca tot am la categoria 'intr-o zi' macar unul din traseele astea) cateva din traseele de escalada de la marginea potecii, care era drum de-a binelea, da' i jurnalul meu asa ca-i pot zice frumos poteca. Marimar, Happy biceps to you si Visul lu' tataie s-au regasit printre preferate, in materie de nume.
La urcare, cand abandonand drumul intram pe poteca, imi aminteam cum data trecuta, in mai, in tura de initiere a lui Claudiu, ma obosise zdravan panta asta. Dar cat era de verde si agitata padurea atunci si cat calm si caldura, desi ploua marunt, e acum printre copaci. Aproape liniste. Din partea padurii, ca din partea noastra, nici o sansa. Pe bucata asta am fost prima din trupa. Daca de regula, din postura asta, culeg cu spor panza de paianjen, de data asta, desi toamna se poarta culesul, nu m-am ales cu nimic. Am avut, insa, motive suficiente de ras si pentru bucata asta de drum. Si de visat. Atata poveste adusese ceata in padure ca m-am trezit visand in gura mare cum apare de dupa copaci, alergand, un inorog. Si imediat dupa el, tulburand toata linistea cu tipatul ei metalic, o pasare uriasa, din vremurile dinozaurilor. Atat a durat povestea. Cineva a avut grija sa-mi faca observatie ca visez cam mult. Asa o fi.
Desi ne asteptam ca prognozele, care de data asta s-au si adeverit, (toata vara au anuntat furtuni si ploi in Crai cand planuiam eu sa ajung in zona si degeaba am tot carat pelerina cu mine) sa ne ofere privilegiul de a fi singuri prin padurile acelea, n-a fost asa. Mai erau nebuni prin Crai. Dar numai noi eram frumosii nebuni. Ceilalti trecatori erau nebuni simplii (doua fete cu un caine frumos si vesel) sau nebuni neechipati (un grup incaltat ca pentru zilele de vara mai racoroase prin oras).
Pe-aproape de Curmatura ceata se mai risipise putin. Auzisem pe drum ca-i cam aglomeratie la cabana. Cam asa a fost, dar s-a facut si pentru noi loc la o masa. Ne-am incalzit in voie cu o cana de ceai si-am rontait una alta, fiecare dupa gusturile sale si dupa ce avea prin rucsac. La cabana se schimba multe. Se construieste de zor, (ma rog, chiar atunci nu se construia nimic, poate doar planuri de urcat sau coborat) asta stiam, dar in locul 'terasei' de lemn s-a pus pietris. Nu-mi place. Si au aparut si doua 'vecee' ecologice, pe care eu nu le mai vazusem pe acolo, dar neaflate inca in deplina lor functiune. Numai cainele asteapta plictisit langa scara, parca neschimbat.
Popasul nostru la cabana a durat 40 minute, asa era de cald si bine ca nu-ti venea sa mai pleci. Am plecat, totusi. Piatra Mica ne astepta. Un lup, un caine deghizat in lup, ne-a insotit schiopatand, de la portile cabanei pana la zona cu lanturi, unde l-am lasat plangand ca nu mai poate inainta. L-am recompensat, insa, pana acolo, pentru companie, cu o gustare rece.
Ceata si norii erau prezenti la datorie. Ploua marunt. O surpatura, care parea oarecum recenta, (in septembrie, cand am urcat pe Turnu, nu era) acoperise grohotisul de la inceputul urcusului cu un altul mai colorat. Am urcat, fiecare dupa preferinte, mai pieptis, mai pe ocolite, fara probleme. De panorame spectaculoase n-am avut parte. Dar nici de vant, ceea ce nu putea decat sa ne bucure. Cheful de glume ne-a tinut de urat si pe aici, in vreme ce mare parte din apa de pe jnepenii din calea noastra hotaraste c-ar fi bine sa ne insoteasca ea pana jos, daca dragul de caine n-a mai putut. Iar pantalonii mei, care nu-s impermeabili, nu se rusineaza sa faca o alianta, suficient de productiva incat sa fie luata in seama, cu ea. Bine macar ca bocancii au tinut, de data asta, cu mine. Ca-n ultima tura pe ploaie, asta vara, pe Valea Cerbului, prea era de actualitate raspunsul 'Iote fleosc!' cand ma intrebam ce mai zic bocancii mei.
La coborare s-au cam purtat cazaturile. La noi, la fete. Am reusit a strange, asadar, si cele cateva noroaie necesare, cat sa nu stric traditia (cu fiecare tura ajung tot mai murdara acasa). Tot mai uzi si murdari (in cazul meu) am trecut si de Zanoaga si-n pas vioi ne-am rasfirat prin padurea de fag la vale. N-am mai mers organizat, nici glume n-am mai avut. A mers fiecare dupa pofta inimii. Pe masura ce coboram, padurea prindea tot mai multa culoare. Frunzele de pe poteca, si-asa cam putine, stand in ploaie toata ziua, n-aveau niciun chef sa mai fosneasca sub pasii nimanui. Cu atat mai putin sub pasii mei. Mi-am zis ca trebuie sa revin curand, numai eu, printre frunze.
Am uitat sa povestesc despre ciocolata de casa, despre berea cu/de fructe, despre unde a gasit nenea care ne-a remorcat ghebe, despre pisica de la curmatura, despre firele de iarba pline de apa, despre stanca rece, despre primii fulgi de zapada, despre colegii faini de tura..
Si cate ar mai fi de scris..
Cea mai frumoasa afirmatie din titlu am cules-o din Scrisorile imaginare ale lui Octavian Paler.
Toate meritele pentru pozele superbe de mai sus apartin Madalinei, in rolul de fotograf si lui Marius, in rolul de proprietar al aparatului.
planuri. in superba liniste.
mi-am ramas datoare cu-atatea ganduri
asteaptad cuminti sa ajunga cuvinte,
mi-am ramas datoare cu zeci de jurnale din locuri dragi,
am povesti destule de spus.
dar tac.
mai adun, una cate una, zile pe munte,
mai insir clipe alaturi de prieteni,
mai ascult cantece uitate
si mai tac macar un pic..
asteaptad cuminti sa ajunga cuvinte,
mi-am ramas datoare cu zeci de jurnale din locuri dragi,
am povesti destule de spus.
dar tac.
mai adun, una cate una, zile pe munte,
mai insir clipe alaturi de prieteni,
mai ascult cantece uitate
si mai tac macar un pic..
Abonați-vă la:
Postări (Atom)