Umblu cu drag si-as tot umbla. Prin paduri.
M-am hotarat. Ar cam fi timpul sa mai astern cateva cuvinte despre locuri dragi, care m-au imbratisat in ultima vreme, pentru prima sau a nu stiu cata oara. Si despre oameni frumosi, pe care-i tot intalnesc pe ici, pe 'colo. Incep cu cea mai recenta patanie. Mai exact, incep cu cea mai recenta zi frumoasa pe carari de munte - 27 August. Sfarsitul de vara m-a prins, asadar, umbland cu drag prin padurile de pe Piatra Mare, din Predeal, pana-n Brasov.
Pentru ca n-am trei zile libere la dispozitie sa ajung pe taramul zanelor din Marele Retezat (mult visata mea intalnire cu Retezatul se mai lasa asteptata) si pentru ca nici o tura de doua zile nu se-arata clar la orizont.. sa fie Piatra Mare muntele meu pentru o zi din weekendul asta! Asa ca ma-nscriu pe ultima suta de metri. Zambete, sunt primita. Dar pornesc cu stangul si reusesc sa-ntarzii la intalnirile din gara si vineri si sambata.
Dac-as vrea sa descriu tura in cateva cuvinte, ar fi cam asa: padure, zmeura, padure, panorame, stanci, magari, padure, urzici, pestera, padure. Asadar, paduree!! Si recunosc, de la o vreme, nu prea ma mai incantau plimbarile lungi prin padure. Asa ca aveam, pe la orele diminetii, cateva emotii. Prima bucata, numa' buna de incalzire. Am cam scos limba pe asfalt, obicei al meu tare nepoliticos, de-au iesit toate emotiile din mine. Si-uite-asa, fara emotii, in viteza a doua, incepe distractia! Incepe coborarea. Nici nu realizez ca e prima data cand incep tura cu o coborare, ca am si ajuns in Valea Timisului si lucrurile intra in normal. Gata distractia, urcam. Mi-e tot mai draga padurea asta, mai ales ca, din loc in loc, poteca e presarata cu zmeura si mure. Meniul perfect, dupa doua ture cu afine.
Si mergeam noi, mergem, voiosi si relaxati, cu gandul si ochii dupa fructe, cazul meu, pana ne surprinde un mormait. Sa fi fost, sa nu fi fost urs. N-am aflat. Am continuat urcarea, un pic mai voiosi si-un pic mai putin relaxati. Eu, tot cu ochii si gandul la fructe.
Si-am tot mers asa cu ochii prin tufe pana la primul luminis. O privire-napoi a fost de ajuns sa ma distraga. Bucegii, in toata splendoarea lor, margineau cerul. Si m-a cuprins asa un dor.. Imi venise chiar o idee de duca si pentru duminica.
Urcam, tot prin padure, zmeura parca nu mai e.. pana ne iese-n cale poiana. Nu stiu ce nume are poiana asta cu indicatoare, inconjurata de padure si decorata frumos cu putina stanca, dar numai eu stiu cat de mine mi-a prins. Pana la stana, incercam varianta de grup compact. Gata cu frica de urs, urmeaza frica de caine (a se citi caini). Dar, surpriza, sus e liniste, stana e goala.. nici urma de ciobani, de oi si mai ales de caini. Putem admira in voie toata zarea. Nici nu mai stiu incotro sa ma uit. Bucegii intr-o parte, cu toata maretia lor, Piatra Craiului, stralucind undeva in dreapta, Baiului, cu varfurile sale golase, pe care Stefan ni le si prezinta: Neamtu, Rusu, Unghia Mare.. si mai erau cateva, parca.
Pe varf am ajuns pe la 12.45. N-am stat prea mult, doar cat pentru un biscuite si-o poza de grup, rasfirati prin iarba. In pas vioi am coborat la cabana, unde ne-am pricopsit, la masa, cu-n musafir cam magar din nastere, care nu ne-a parasit pana n-a primit cate ceva si pana n-a zarit alt grup pe care sa-l salute. Andreea ne-a servit aici cu niste biscuiti deliciosi. Dupa atatea discutii despre prajituri au fost excelenti. Iar Stefan ne-a dat bomboane. Apoi am vazut-o pe Edelweiss. O frumusete alba, simpatica si jucausa, cu aere de model canin. M-a cucerit pe loc si-am lasat-o sa-mi rontaie putin din degete.
Trecand pe langa niste pereti de stanca, printre balarii si urzici, mai apoi.. si, bineinteles, prin padure, ne-am continuat drumul.
Urmatoarea oprire, Pestera de Gheata. Aici aveam cam 20 min la dispozitie, parca. N-am fost curioasa sa ma informez cam ce-i cu pestera asta inainte de a ajunge aici, asa ca nu prea stiam la ce sa ma astept. Am intrat impreuna cu Mihai si Sorin, eu prima, fericita ca era in tura asta si putin de cataract si incantata ca vad si eu o pestera. (Mai fusesem intr-o pestera o singura data, intr-o iarna, undeva intre Cheile Bicazului si lacul Sfanta Ana, dar.. ori eram noi prea multi, atunci, ori pestera era cam mica, asa ca n-am fost prea impresionata.)
Inauntru, o senzatie tare faina. Parca eram in filmul 127 de ore si din clipa-n clipa avea sa cada peste noi unul dintre bolovanii agatati intre peretii de stanca. Urmeaza o bucata de coborat iar lumina naturala se pierde undeva in urma noastra. Aici intalnesc doua persoane, din alt grup, care n-aveau frontale sa inainteze. Eu, cu toate aripile primite de la atata stanca, nu prea indrazneam sa cobor singura. Se ofera sa ma-nsoteasca ei, daca le luminez calea, curiosi sa afle ce-ascunde intunericul pesterii. Perfect!
Ma folosesc de cablul montat, fara de care, probabil ca nu m-as fi incumetat sa cobor pe piatra uda si iata-ma jos. Mai merg un pic in fata si zaresc capatul. Atat?! Recunosc, incepuse sa-mi cam placa. Atat de mult incat i-am lasat pe ceilalti, care coborase si ei intre timp, sa urce primii, sa ma mai bucur putin de racoare. Si-apoi, imbatata de bucurie, avand capul in nori, desi inca in pestera, urc prima bucata, ma opresc, dau drumul la cablu si, neatenta, dau sa ma ridic. Zbang!! Direct in bolovan. M-a durut zdravan, dar a trecut destul de repede. Am pierdut insa entuziasmul si-am coborat cam incet, cu putin ajutor pe alocuri si cu mai putina incantare.
Padurea ne-a condus mai departe. Nu mai stiu exact ce s-a povestit, imi amintesc doar observatiile prea dese ale lui Mihai, cum ca am bocanci ca ai lui. Si ca ai lui Cornel si ca ai lui Stefan. Si daca tot se poarta modelul asta, la intoarcere, in tren, cineva a si venit cu ideea organizarii unei ture in care bocancii portocalii sa fie printre conditii. Am ajuns devreme la cabana Bunloc, unde era liniste. Mi-am gasit locul in iarba, sub un copac, pe care eu il credeam mar desi nu era si-am facut aici prima si singura poza din tura asta.
Am privit Brasovul, am localizat si Sfantu Gheorghe, orasul meu natal si-am mai baut un pic de apa cu gust intens de plastic. Cred ca asta e tura in care am baut cea mai putina apa, nu ca n-as fi avut, ci ca nu prea mi-a placut. Motivul: prima mea experienta cu un sistem de hidratare, ultima.
De aici putin a mai fost prin padure. Pe aceasta ultima bucata, fiind de prin partile locului, Zoli ne-a povestit cate ceva despre padurile taiate si furate de pe dealurile din jur. Prin urmare, ar trebui sa ma bucur mai mult de padure si sa umblu mai des, cu drag, pe la umbra ei.
Ne-am plimbat putin si prin Brasov, intai pe jos, printre case.. cu vedere la zid si blocuri.. cu 'powerpuff girls' agatate la ferestre, mai apoi cu autobuzul 35 vorbind despre cat de pretios e timpul liber si cat de fericita e alegerea de a nu munci peste program.
La intoarcere, in tren, am avut un vagon doar al nostru, cel putin pentru o bucata buna de drum, asa ca ne-am permis, fie sa dormim, fie sa spunem bancuri, povesti sau.. cate-o perla.
Desi scurta, in sensul ca a durat doar o zi, a fost o tura plina. Ne-am bucurat la maxim de vremea buna, am privit, cat ne-au tinut ochii, in toate partile, spre toti muntii din zona, am degustat cat mai multe sortimente de zmeura, crescuta la umbra de fag, de brad sau crescuta direct la soare, am citit aproape toate informatiile de pe indicatoare, am auzit sau am crezut ca auzim ursul, ne-am tratat de reumatism, preventiv, am redescoperit frumusetea padurii, ne-am aventurat in intunericul unei pesteri... Dar, lucrul cel mai important - am cunoscut oameni ca noi, frumosi si ne-am bucurat impreuna de munte, pe munte.
Pentru ca n-am trei zile libere la dispozitie sa ajung pe taramul zanelor din Marele Retezat (mult visata mea intalnire cu Retezatul se mai lasa asteptata) si pentru ca nici o tura de doua zile nu se-arata clar la orizont.. sa fie Piatra Mare muntele meu pentru o zi din weekendul asta! Asa ca ma-nscriu pe ultima suta de metri. Zambete, sunt primita. Dar pornesc cu stangul si reusesc sa-ntarzii la intalnirile din gara si vineri si sambata.
Dac-as vrea sa descriu tura in cateva cuvinte, ar fi cam asa: padure, zmeura, padure, panorame, stanci, magari, padure, urzici, pestera, padure. Asadar, paduree!! Si recunosc, de la o vreme, nu prea ma mai incantau plimbarile lungi prin padure. Asa ca aveam, pe la orele diminetii, cateva emotii. Prima bucata, numa' buna de incalzire. Am cam scos limba pe asfalt, obicei al meu tare nepoliticos, de-au iesit toate emotiile din mine. Si-uite-asa, fara emotii, in viteza a doua, incepe distractia! Incepe coborarea. Nici nu realizez ca e prima data cand incep tura cu o coborare, ca am si ajuns in Valea Timisului si lucrurile intra in normal. Gata distractia, urcam. Mi-e tot mai draga padurea asta, mai ales ca, din loc in loc, poteca e presarata cu zmeura si mure. Meniul perfect, dupa doua ture cu afine.
Si mergeam noi, mergem, voiosi si relaxati, cu gandul si ochii dupa fructe, cazul meu, pana ne surprinde un mormait. Sa fi fost, sa nu fi fost urs. N-am aflat. Am continuat urcarea, un pic mai voiosi si-un pic mai putin relaxati. Eu, tot cu ochii si gandul la fructe.
Si-am tot mers asa cu ochii prin tufe pana la primul luminis. O privire-napoi a fost de ajuns sa ma distraga. Bucegii, in toata splendoarea lor, margineau cerul. Si m-a cuprins asa un dor.. Imi venise chiar o idee de duca si pentru duminica.
Urcam, tot prin padure, zmeura parca nu mai e.. pana ne iese-n cale poiana. Nu stiu ce nume are poiana asta cu indicatoare, inconjurata de padure si decorata frumos cu putina stanca, dar numai eu stiu cat de mine mi-a prins. Pana la stana, incercam varianta de grup compact. Gata cu frica de urs, urmeaza frica de caine (a se citi caini). Dar, surpriza, sus e liniste, stana e goala.. nici urma de ciobani, de oi si mai ales de caini. Putem admira in voie toata zarea. Nici nu mai stiu incotro sa ma uit. Bucegii intr-o parte, cu toata maretia lor, Piatra Craiului, stralucind undeva in dreapta, Baiului, cu varfurile sale golase, pe care Stefan ni le si prezinta: Neamtu, Rusu, Unghia Mare.. si mai erau cateva, parca.
Pe varf am ajuns pe la 12.45. N-am stat prea mult, doar cat pentru un biscuite si-o poza de grup, rasfirati prin iarba. In pas vioi am coborat la cabana, unde ne-am pricopsit, la masa, cu-n musafir cam magar din nastere, care nu ne-a parasit pana n-a primit cate ceva si pana n-a zarit alt grup pe care sa-l salute. Andreea ne-a servit aici cu niste biscuiti deliciosi. Dupa atatea discutii despre prajituri au fost excelenti. Iar Stefan ne-a dat bomboane. Apoi am vazut-o pe Edelweiss. O frumusete alba, simpatica si jucausa, cu aere de model canin. M-a cucerit pe loc si-am lasat-o sa-mi rontaie putin din degete.
Trecand pe langa niste pereti de stanca, printre balarii si urzici, mai apoi.. si, bineinteles, prin padure, ne-am continuat drumul.
Urmatoarea oprire, Pestera de Gheata. Aici aveam cam 20 min la dispozitie, parca. N-am fost curioasa sa ma informez cam ce-i cu pestera asta inainte de a ajunge aici, asa ca nu prea stiam la ce sa ma astept. Am intrat impreuna cu Mihai si Sorin, eu prima, fericita ca era in tura asta si putin de cataract si incantata ca vad si eu o pestera. (Mai fusesem intr-o pestera o singura data, intr-o iarna, undeva intre Cheile Bicazului si lacul Sfanta Ana, dar.. ori eram noi prea multi, atunci, ori pestera era cam mica, asa ca n-am fost prea impresionata.)
Inauntru, o senzatie tare faina. Parca eram in filmul 127 de ore si din clipa-n clipa avea sa cada peste noi unul dintre bolovanii agatati intre peretii de stanca. Urmeaza o bucata de coborat iar lumina naturala se pierde undeva in urma noastra. Aici intalnesc doua persoane, din alt grup, care n-aveau frontale sa inainteze. Eu, cu toate aripile primite de la atata stanca, nu prea indrazneam sa cobor singura. Se ofera sa ma-nsoteasca ei, daca le luminez calea, curiosi sa afle ce-ascunde intunericul pesterii. Perfect!
Ma folosesc de cablul montat, fara de care, probabil ca nu m-as fi incumetat sa cobor pe piatra uda si iata-ma jos. Mai merg un pic in fata si zaresc capatul. Atat?! Recunosc, incepuse sa-mi cam placa. Atat de mult incat i-am lasat pe ceilalti, care coborase si ei intre timp, sa urce primii, sa ma mai bucur putin de racoare. Si-apoi, imbatata de bucurie, avand capul in nori, desi inca in pestera, urc prima bucata, ma opresc, dau drumul la cablu si, neatenta, dau sa ma ridic. Zbang!! Direct in bolovan. M-a durut zdravan, dar a trecut destul de repede. Am pierdut insa entuziasmul si-am coborat cam incet, cu putin ajutor pe alocuri si cu mai putina incantare.
Padurea ne-a condus mai departe. Nu mai stiu exact ce s-a povestit, imi amintesc doar observatiile prea dese ale lui Mihai, cum ca am bocanci ca ai lui. Si ca ai lui Cornel si ca ai lui Stefan. Si daca tot se poarta modelul asta, la intoarcere, in tren, cineva a si venit cu ideea organizarii unei ture in care bocancii portocalii sa fie printre conditii. Am ajuns devreme la cabana Bunloc, unde era liniste. Mi-am gasit locul in iarba, sub un copac, pe care eu il credeam mar desi nu era si-am facut aici prima si singura poza din tura asta.
Am privit Brasovul, am localizat si Sfantu Gheorghe, orasul meu natal si-am mai baut un pic de apa cu gust intens de plastic. Cred ca asta e tura in care am baut cea mai putina apa, nu ca n-as fi avut, ci ca nu prea mi-a placut. Motivul: prima mea experienta cu un sistem de hidratare, ultima.
De aici putin a mai fost prin padure. Pe aceasta ultima bucata, fiind de prin partile locului, Zoli ne-a povestit cate ceva despre padurile taiate si furate de pe dealurile din jur. Prin urmare, ar trebui sa ma bucur mai mult de padure si sa umblu mai des, cu drag, pe la umbra ei.
Ne-am plimbat putin si prin Brasov, intai pe jos, printre case.. cu vedere la zid si blocuri.. cu 'powerpuff girls' agatate la ferestre, mai apoi cu autobuzul 35 vorbind despre cat de pretios e timpul liber si cat de fericita e alegerea de a nu munci peste program.
La intoarcere, in tren, am avut un vagon doar al nostru, cel putin pentru o bucata buna de drum, asa ca ne-am permis, fie sa dormim, fie sa spunem bancuri, povesti sau.. cate-o perla.
Desi scurta, in sensul ca a durat doar o zi, a fost o tura plina. Ne-am bucurat la maxim de vremea buna, am privit, cat ne-au tinut ochii, in toate partile, spre toti muntii din zona, am degustat cat mai multe sortimente de zmeura, crescuta la umbra de fag, de brad sau crescuta direct la soare, am citit aproape toate informatiile de pe indicatoare, am auzit sau am crezut ca auzim ursul, ne-am tratat de reumatism, preventiv, am redescoperit frumusetea padurii, ne-am aventurat in intunericul unei pesteri... Dar, lucrul cel mai important - am cunoscut oameni ca noi, frumosi si ne-am bucurat impreuna de munte, pe munte.
"Mai e un pic" sau "Cum ne-am dus noi pe Padina Sindrilariei la Curmatura si cum am facut cunostinta cu Valea Crapaturii"
Daca ieri alergam pe Creasta Craiului, avand in cap un singur gand "Nu vreau sa mor!", astazi, apropierea furtunii, cu norii ei grei si fulgerele zgomotoase, nu face decat sa ma bucure. E duminica seara si desi tresar la cate-un tunet mai zdravan, nu-mi pot lua ochii de la cer. Da, imi plac fulgere! Admir cu drag fiecare spectacol al lor. De ieri, aproape fiecare spectacol.
Traditionala furtuna de weekend nu s-a lasat nici asta data neprognozata. Dar, cu planuri multe pentru ziua de sambata si sperante mari pentru ziua de duminica, plec iar spre Crai.
Ajungem in Zarnesti toti odata. Alex, Camelia, Dani, Andreea si cu mine, cu masina, Ciprian si Vasile, cu trenul. Parcam langa Taverna Pietrei Craiului si ne dam repede cu crema de protectie solara, mai mult de frica soarelui decat din dorinta de a fi pudrati cu folos, (asa, zice Alex, soarele ajunge mai greu la piele) cu praful facut de masinile care trec in viteza pe langa noi spre Plaiul Foii. Ciprian si Vasi sosesc si ei curand, pe jos. Incotro, deci?
Ramane Padina Sindrilariei (CR), traseu pe care nu-l mai facusem niciunul, ca varianta de urcare si planul de a cobora din Saua Padinei Inchise pe Brana Caprelor pana la Diana (BA). De acolo, o parte urma sa se intoarca la masina (BA), o parte urma sa continue spre Plaiul Foii (TG). Asta ne era planul. Vremea ne pregatise, insa, cateva surprize.
Urcam cu greu (cu soarele prea puternic deasupra, adica) pe drumul ce duce la Schitul Coltii Chiliilor, unde facem un scurt popas. Pe bucata asta de drum, eu as fi baut apa, cate un litru, din metru in metru. Asa ca ajunsi la Coltii Chiliilor, umplem ochi toate recipientele cu apa si ne energizam, fiecare cum se pricepe mai bine, cu fructe, biscuiti sau ciocolata. Alex ne serveste cu Goji, niste fructe de care nici nu auzisem, nici nu incercasem vreodata. Avea sa fie prima dintre premierele pe care mi le pregatise ziua.
Trecem de poiana in care, cu aproape o luna in urma, ratacisem traseul.. si incepem urcusul prin padure. Imediat dam si de intrarea in traseul nostru CR. Padina Sindrilariei!
Padurea devine incet, incet, un fel de jungla. Ne strecuram printre crengi pe poteca stramta si in cateva minute peretii Craiului apar in fata noastra. Sa inceapa distractia!
Chiar daca mentinerea echilibrului era o activitate solicitanta pe grohotis, chiar daca lupta cu jneapanul a fost grea si chiar daca prea putini nori s-au pus intre noi si soare, am zambit si-am ras cat am putut.
La intrarea in vale, toata lumea se-arata incantata.
Parte din incantare se pierde curand, dupa prima suta de metri, cand, la picioarele noastre se-ntinde mandrul grohotis.
Andreea era prima data pe munte, asa ca-i dau unul din bete. A vazut in tura asta de toate. De-acu, ori nu mai calca niciodata pe munte, ori nu mai scapa nici o tura.
Am renuntat repede si la batul ramas. Varianta in patru labe parea mai simpla. Asa a si fost.
Valea se tot largeste pe masura ce urcam si curand facem stanga. Oceanul de grohotis cuprinde toata valea.
Grohotis, tot grohotis.. si da-i si urca, cu dreptul inainte, stangul alunecand. Si da-i si-aluneca. Si tin-te bine si mai cauta o varianta de ocolire. Si las-o pe mai incolo si "piatraa!" Si mai stai putin sa ma uit inapoi (frumos mai e peretele ramas in spatele nostru!) si.. "mai e grohotis??" "Mai e, mai e!" Si mai urca si mai aluneca si urca iara, tot cu mainile tragand de grohotis.
Si soarele razand de noi deasupra.
Apare-n cale jneapanul. Daca pana acum m-am minunat, de-aici, incepand, m-am luptat.
Corp la corp cu jneapanul. Prima bucata, victoria de partea mea.
Poteca devine tot mai ingusta, dispare intre crengile jneapanului care m-agata cu spor de batul prins de rucsac, de sireturi, de tot ce poate. Aici, victoria de partea lui.
Pana sus, insa, am cazut la pace.
La Turnu nici n-ajungem bine, ca iar o luam din loc. De peste drum (cel spre Plaiul Foii) se-apropie ploaia. Ploaia ca ploaia, da' fulgerele au fost mai mult decat convingatoare. Ce foame, ce oboseala? Facem repede poza de grup, ca tot avem blit natural si repede spre sa.
Acolo, ce sa vezi?! Furtuna tot mai aproape, traseu expus in prima parte, nici n-apuca Ciprian sa termine de zis "hai la curmatura si vedem acolo ce facem" ca suntem deja in coborare pe BA spre cabana.
Eu am ramas cu cei din urma, cu speranta ca vom fi si noi pana seara, poate, cei dintai. N-am fost. Coborarea pana la Curmatura ne-a luat cam doua ore. Si la fiecare zece minute era presarata cu intrebarea " mai e?" "cam cat mai e?".. " mai e un pic!"
Asa mult le-a placut raspunsul meu ca pana jos au tot insistat sa-l repet cu-nversunare, tot intreband "mai e?" "mai e un pic.. mai e un pic.. un pic."
La Cabana am ajuns pe la 16 si-am hotarat sa renuntam la planurile de a doua zi. Planuri care, de altfel nici nu erau foarte clare. Ciprian a plecat primul, sa prinda trenul de 6. Mi-a facut placere sa-l cunosc si sper ca urmatoarele ture impreuna sa nu mai fie asa pe fuga.
Am stat mai bine de o ora la umbra, pe iarba din fata cabanei.
Coborarea prin Valea Crapaturii a fost marcata, din loc in loc, cu glume, rasete, povesti si nelipsit a fost raspunsul "mai e un pic.."
In loc de incheiere las cateva imagini sa vorbeasca.
Asa s-a incheiat tura "Mai e un pic".
Pozele, cu mici exceptii, apartin colegilor de tura, mai exact Cameliei, lui Ciprian, Alex si Vasile.
Padina Sindrilariei, traseul de la Turnu la Curmatura prin Saua Padinei Inchise si Valea Crapaturii, le-am facut acum prima data si cu placere le-as mai face oricand.
Multumesc, dragi colegi de tura!
Si-abia astept sa ne vedem pe vai, pe creste, pe poteci sau la cabane.. curand.
Traditionala furtuna de weekend nu s-a lasat nici asta data neprognozata. Dar, cu planuri multe pentru ziua de sambata si sperante mari pentru ziua de duminica, plec iar spre Crai.
Ajungem in Zarnesti toti odata. Alex, Camelia, Dani, Andreea si cu mine, cu masina, Ciprian si Vasile, cu trenul. Parcam langa Taverna Pietrei Craiului si ne dam repede cu crema de protectie solara, mai mult de frica soarelui decat din dorinta de a fi pudrati cu folos, (asa, zice Alex, soarele ajunge mai greu la piele) cu praful facut de masinile care trec in viteza pe langa noi spre Plaiul Foii. Ciprian si Vasi sosesc si ei curand, pe jos. Incotro, deci?
Ramane Padina Sindrilariei (CR), traseu pe care nu-l mai facusem niciunul, ca varianta de urcare si planul de a cobora din Saua Padinei Inchise pe Brana Caprelor pana la Diana (BA). De acolo, o parte urma sa se intoarca la masina (BA), o parte urma sa continue spre Plaiul Foii (TG). Asta ne era planul. Vremea ne pregatise, insa, cateva surprize.
Urcam cu greu (cu soarele prea puternic deasupra, adica) pe drumul ce duce la Schitul Coltii Chiliilor, unde facem un scurt popas. Pe bucata asta de drum, eu as fi baut apa, cate un litru, din metru in metru. Asa ca ajunsi la Coltii Chiliilor, umplem ochi toate recipientele cu apa si ne energizam, fiecare cum se pricepe mai bine, cu fructe, biscuiti sau ciocolata. Alex ne serveste cu Goji, niste fructe de care nici nu auzisem, nici nu incercasem vreodata. Avea sa fie prima dintre premierele pe care mi le pregatise ziua.
Trecem de poiana in care, cu aproape o luna in urma, ratacisem traseul.. si incepem urcusul prin padure. Imediat dam si de intrarea in traseul nostru CR. Padina Sindrilariei!
Padurea devine incet, incet, un fel de jungla. Ne strecuram printre crengi pe poteca stramta si in cateva minute peretii Craiului apar in fata noastra. Sa inceapa distractia!
Chiar daca mentinerea echilibrului era o activitate solicitanta pe grohotis, chiar daca lupta cu jneapanul a fost grea si chiar daca prea putini nori s-au pus intre noi si soare, am zambit si-am ras cat am putut.
La intrarea in vale, toata lumea se-arata incantata.
Parte din incantare se pierde curand, dupa prima suta de metri, cand, la picioarele noastre se-ntinde mandrul grohotis.
Andreea era prima data pe munte, asa ca-i dau unul din bete. A vazut in tura asta de toate. De-acu, ori nu mai calca niciodata pe munte, ori nu mai scapa nici o tura.
Am renuntat repede si la batul ramas. Varianta in patru labe parea mai simpla. Asa a si fost.
Valea se tot largeste pe masura ce urcam si curand facem stanga. Oceanul de grohotis cuprinde toata valea.
Grohotis, tot grohotis.. si da-i si urca, cu dreptul inainte, stangul alunecand. Si da-i si-aluneca. Si tin-te bine si mai cauta o varianta de ocolire. Si las-o pe mai incolo si "piatraa!" Si mai stai putin sa ma uit inapoi (frumos mai e peretele ramas in spatele nostru!) si.. "mai e grohotis??" "Mai e, mai e!" Si mai urca si mai aluneca si urca iara, tot cu mainile tragand de grohotis.
Si soarele razand de noi deasupra.
Apare-n cale jneapanul. Daca pana acum m-am minunat, de-aici, incepand, m-am luptat.
Corp la corp cu jneapanul. Prima bucata, victoria de partea mea.
Poteca devine tot mai ingusta, dispare intre crengile jneapanului care m-agata cu spor de batul prins de rucsac, de sireturi, de tot ce poate. Aici, victoria de partea lui.
Pana sus, insa, am cazut la pace.
La Turnu nici n-ajungem bine, ca iar o luam din loc. De peste drum (cel spre Plaiul Foii) se-apropie ploaia. Ploaia ca ploaia, da' fulgerele au fost mai mult decat convingatoare. Ce foame, ce oboseala? Facem repede poza de grup, ca tot avem blit natural si repede spre sa.
Acolo, ce sa vezi?! Furtuna tot mai aproape, traseu expus in prima parte, nici n-apuca Ciprian sa termine de zis "hai la curmatura si vedem acolo ce facem" ca suntem deja in coborare pe BA spre cabana.
Eu am ramas cu cei din urma, cu speranta ca vom fi si noi pana seara, poate, cei dintai. N-am fost. Coborarea pana la Curmatura ne-a luat cam doua ore. Si la fiecare zece minute era presarata cu intrebarea " mai e?" "cam cat mai e?".. " mai e un pic!"
Asa mult le-a placut raspunsul meu ca pana jos au tot insistat sa-l repet cu-nversunare, tot intreband "mai e?" "mai e un pic.. mai e un pic.. un pic."
La Cabana am ajuns pe la 16 si-am hotarat sa renuntam la planurile de a doua zi. Planuri care, de altfel nici nu erau foarte clare. Ciprian a plecat primul, sa prinda trenul de 6. Mi-a facut placere sa-l cunosc si sper ca urmatoarele ture impreuna sa nu mai fie asa pe fuga.
Am stat mai bine de o ora la umbra, pe iarba din fata cabanei.
Coborarea prin Valea Crapaturii a fost marcata, din loc in loc, cu glume, rasete, povesti si nelipsit a fost raspunsul "mai e un pic.."
In loc de incheiere las cateva imagini sa vorbeasca.
Asa s-a incheiat tura "Mai e un pic".
Pozele, cu mici exceptii, apartin colegilor de tura, mai exact Cameliei, lui Ciprian, Alex si Vasile.
Padina Sindrilariei, traseul de la Turnu la Curmatura prin Saua Padinei Inchise si Valea Crapaturii, le-am facut acum prima data si cu placere le-as mai face oricand.
Multumesc, dragi colegi de tura!
Si-abia astept sa ne vedem pe vai, pe creste, pe poteci sau la cabane.. curand.
castelul crailor
a fost odata un crai. traia singur in castelul sau de piatra.
cresteau flori, fel de fel, intr-a lui imparatie.
si de-a lor frumusete nu aflase, inca, lumea toata.
si-am plecat in zorii zilei sa-i vizitam cetatea.
de data asta, poate, ajungem sus la om.
acolo sa ne linistim privirea si sufletul si gandul.
ne-am strecurat pe carari, printre jneapan.
ne-am catarat, tot cu drag, si pe stanci.
ne simteam tot mai mici, ne urcam tot mai sus.
am schimbat cate-un zambet cu norii.
ne-au iertat asta data, s-au dus.
si-am gasit la refugiu doar vantul.
fiind singur, furtuna n-a adus.
as tot sta sus la crai in cetate!
dar plecam, dusi de vant catre vale.
padurea ne intampina, cum stie ea, cu umbra si racoare.
mai apoi, prin prapastii, spre gara, spre casa,
fara puteri, tot mai incet, alunecam.
ma-ntorc curand, crai drag, ramai cu bine!
i-am mai zambit o data si m-am dus.
cresteau flori, fel de fel, intr-a lui imparatie.
si de-a lor frumusete nu aflase, inca, lumea toata.
si-am plecat in zorii zilei sa-i vizitam cetatea.
de data asta, poate, ajungem sus la om.
acolo sa ne linistim privirea si sufletul si gandul.
ne-am strecurat pe carari, printre jneapan.
ne-am catarat, tot cu drag, si pe stanci.
ne simteam tot mai mici, ne urcam tot mai sus.
am schimbat cate-un zambet cu norii.
ne-au iertat asta data, s-au dus.
si-am gasit la refugiu doar vantul.
fiind singur, furtuna n-a adus.
as tot sta sus la crai in cetate!
dar plecam, dusi de vant catre vale.
padurea ne intampina, cum stie ea, cu umbra si racoare.
mai apoi, prin prapastii, spre gara, spre casa,
fara puteri, tot mai incet, alunecam.
ma-ntorc curand, crai drag, ramai cu bine!
i-am mai zambit o data si m-am dus.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)