Buna dimineata, munte! Iar m-am trezit prima. Dar cum sa nu te trezesti cu noaptea in cap, cand afara te asteapta asemenea priveliste? Si cand stii ca azi ajungi acolo sus, pe varfurile acelea stancoase, care pareau ireale si te-au fermecat la prima vedere, ieri, la capatul cerului de deasupra frumoasei Ljubljana.
Am ajuns tarziu aseara in camping, asa ca va trebui sa gasim astazi lonje de inchiriat. Aflam ca in mod normal se gasesc si la receptia campingului, astazi nu mai are. Gasim insa in Mojstrana, la Kofler Sport. Am cautat mai mult pana am gasit strada, ca nu era chiar corecta adresa pe care o primisem noi, dar domnul de acolo a fost super amabil, imprumutandu-ne chiar si o harta, care s-a dovedit foarte utila, impreuna cu lonjele.
Citisem ca nu e nevoie de echipament pe Cez Prag, fiind cel mai usor traseu de urcare din valea Vrata si planuisem initial sa nu mai car ham si alte jucarii cu mine, dar in final am zis ca e mai bine sa fie.
Fericiti ca avem cu ce, am sunat la taxi si ne-am intors in camping sa-l asteptam. Cu rucsacii deja gata, ne permitem sa stam si la o cafea inainte sa ne vina taxi-ul, tot cu ochii spre ei. De cand suntem in vacanta parca avem tot timpul din lume si cel mai senin cer deasupra.
Soferul de taxi este o ea, iar taxi-ul este de fapt un microbuz in care ar fi incaput si 10 persoane. Ne intreaba de unde suntem. Romania! A, da? Pai si vorbiti romana, ca nu am recunoscut limba? Si cum de ati venit in Slovenia, " a tiny country in the middle of Europe" cand si voi aveti multi munti frumosi.. si delta dunarii!? Si recunoaste ca desi orice sloven ar trebui sa urce pe Triglav, simbolul lor national, ea n-a urcat inca, din cauza raului de inaltime.
In drum spre Aljazev ne-am oprit la o cascada draguta. Ne-am pozat cu ea si hai mai departe, ca pe noi varfurile ne atrageau mai mult, nu cascadele. Abia acum, dupa ce i-am cautat numele - Pericnik - si-am vazut mai multe poze mi-am dat seama ce-am pierdut ca n-am fost mai aproape. Dar oricum mai trec eu pe aici candva. ;)
Cam mare e zambetul pe fetele noastre si are sa tot creasca.
La Aljazev, cabana cu muntele in spate pare cumva scoasa din vederi. Mergem prin padure vreo cateva minute, insa nu-i prea deasa padurea asta si avem in fata cam tot timpul impresionanta fata nordica a Triglavului. Un vant ciudat de cald coboara prin padure si scutura cateva frunze in drum. E ultima zi de vara, 31 august. Nu prea ne pasa, de cand am plecat de acasa parca am iesit din timp.
La inceputul traseului dam si de caraba uriasa.
Curand, traseul nostru, cez Prag se desparte de cel care urca prin saua Luknja. Mi-ar placea pentru data viitoare o urcare pe acolo, fiind cel mai dificil si in acelasi timp spectaculos traseu. Acum am ales Cez Prag sa putem urca in voie si sa ne bucuram cat mai mult de prima intalnire cu Triglavul. Si chiar a fost cea mai buna alegere!
De aici incepem intradevar sa urcam. Ne place, mai ales ca avem sa urcam pe la umbra.
Ne place, mai ales cand vedem atata stanca.
Adi mai povesteste cate ceva, dar cine are urechi sa-l auda? Eu sunt numai ochi, recunosc. Cu ochii as fi vrut sa prind totul.
Impresionanta fata nordica. Magnifica. Peste tot in jur numai stanca, calcar care pare ca ma inconjoara cu fiecare pas in sus. Zambim non stop.
Valea Vrata si cabana Aljazev raman tot mai in urma. Urcam repede, desi ne oprim aproape la fiecare doi pasi, ca ne tot apare cate-un punct de belvedere in cale. Sa tot admir, sa ma tot mir, ca am si ce si de ce.
Daca tot e belvedere, sa fie si poza de grup.
Si sa fie si peretii astia minunati intr-un cadru.
Pe masura ce urcam traseul se face tot mai frumos. Si peisajele tot mai ametitoare. Pare ca numai noi urcam, toti cei pe care-i intalnim coboara. Poate si pentru ca am plecat cam tarziu. Era ora 11 (conform pozelor) cand am pornit de la Aljazev. Majoritatea celor intalniti nu au echipament si desi ar fi mai simplu sa-l car pe mine, decat in sucsac, mi-e mai comod asa, fara ham. Sa nu mai zic de lonje, pe care atunci cand le agat de mine, incep sa banuiesc cam cum se simte un pom de iarna in perioada sarbatorilor.
Ajungem, iata si la primul pasaj de via ferrata. Cam scurt si cam cu prize, dar binevenit. Cat imi pun hamul pe mine, ma depasesc si Adi si Raluca.
Impresionanta fata nordica. Magnifica. Peste tot in jur numai stanca, calcar care pare ca ma inconjoara cu fiecare pas in sus. Zambim non stop.
Valea Vrata si cabana Aljazev raman tot mai in urma. Urcam repede, desi ne oprim aproape la fiecare doi pasi, ca ne tot apare cate-un punct de belvedere in cale. Sa tot admir, sa ma tot mir, ca am si ce si de ce.
Daca tot e belvedere, sa fie si poza de grup.
Si sa fie si peretii astia minunati intr-un cadru.
Pe masura ce urcam traseul se face tot mai frumos. Si peisajele tot mai ametitoare. Pare ca numai noi urcam, toti cei pe care-i intalnim coboara. Poate si pentru ca am plecat cam tarziu. Era ora 11 (conform pozelor) cand am pornit de la Aljazev. Majoritatea celor intalniti nu au echipament si desi ar fi mai simplu sa-l car pe mine, decat in sucsac, mi-e mai comod asa, fara ham. Sa nu mai zic de lonje, pe care atunci cand le agat de mine, incep sa banuiesc cam cum se simte un pom de iarna in perioada sarbatorilor.
Ajungem, iata si la primul pasaj de via ferrata. Cam scurt si cam cu prize, dar binevenit. Cat imi pun hamul pe mine, ma depasesc si Adi si Raluca.
Se putea urca usor si la liber, dar cine mai poza atunci cu mainile si picioarele in aer?
Si urcam, urcam.. admirand peretii nordici, sfinxul, saua Luknja si intrebandu-ne care o fi Skrlatica, varf pe care planuiam sa-l urcam zilele urmatoare.
Si ne mai pozam putin si cu varfurile, poate nimerim si cu Skrlatica, pe care din cauza vremii aveam sa renuntam apoi sa mai incercam sa ajungem.
Privind in sus, incerc sa ghicesc cam pe unde ar putea fi traseul. Noroc ca-i observ pe cei care coboara. Altfel imi pare ca e aproape de netrecut peste tot, privind in sus.
Niste oameni ne anunta ca putin mai sus gasim ultima sursa de apa, poate avem nevoie. Am luat 3 litri cu mine de jos si aproape am dat gata unul pana acum. Ar fi tare buna niste apa rece acum, ca toata s-a incalzit in rucsac, chiar daca am mers mai mult pe la umbra. Imi vine sa arunc ce mai am din primul litru, sa iau de la izvor numai apa rece, dar ma abtin deocamdata.
Inainte de izvor, traseul nostru se reintalneste cu Tominskova, traseu de care ne-am despartit jos in valea Vrata si care urca mai prin stanga. Desi mai dificil si probabil mai spectaculos, Tominskova nu are aceasi 'vedere' la peretele nordic ca Prag, dar e cel mai scurt traseu de urcare / coborare de pe partea nordica a muntelui..
La izvor, aglomeratie mare si debit mic. Am fi stat cam mult sa umplem chiar si o sticla. O pasare neagra, tare prietenoasa, se aseaza foarte aproape de noi. Am intalnit si mai sus pasarile astea negre, care desi la prima vedere pot fi confundate cu niste ciori, ciripeau foarte frumos.
Eu m-am lipit de un perete, unde era mai umbra, mi-am tras putin sufletul si hai, ca mai avem destul. Deja obisnuita cu frumusetea, parca incep a nu ma mai opri sa admir totul atat de des. Da, de unde?! Odata ajunsi pe platou, apare un alt loc perfect de poza de profil. Hai sa ne mai pozam, asadar! Multumesc, Raluca, chiar imi place poza asta.
Platoul e foarte fain aici, nu ca cel din Bucegi, care niciodata nu mi-a placut. Mult soare si cam multa lumina, iar ochelari are cine si-a adus. Eu nu. Asa ca incep a nu mai vedea prea bine ce e-n jur.
Cateva floricele, frumos parfumate, nu raman neobservate.
Si-apoi stanca, stanca alba, luminata bine. Orbita de atat frumusete deja, urcand pana acum cu ochii cat mai larg deschisi sa cuprind cat mai multe, sosi momentul cand ochii mei se hotarara ca am vazut destule si se fac mici, tot mai mici. Vad acum, cu ochi mei mici, numai stanci si pietre si gauri negre si varfuri mici la orizont. Si soare arzator deasupra.
Curand ma simt ca pe luna, intr-un decor tare intesesant.
Gasim un petec de zapada si o bucata de stanca la umbra. Imbratisez cu drag stanca rece si visez la o limonada. Beau apa calda si mananc un mar, care-mi pare cel mai bun.
Un heidi al muntilor, cu palarie verde kaki si rucsacel apple coboara pe langa noi cu atata lejeritate de zici ca-i la el acasa. N-avem prea mult timp sa ne uitam dupa el, ca merge repede si iese repede din cadru. Zaresc o cabana la orizont. Ce priveliste trebuie sa aiba. Nu-i cabana noastra, ca e in directie opusa. Si tot merg si-abia astept cabana. Ne mai cataram putin si iata, suntem ajunsi la Kredarica.
Lume multa, locuri libere la umbra. La Kredarica e bine - free wireless, desi nu l-am testat ca nu mai aveam cu ce, toalete decente, desi putin cam inspaimantatoare as zice (pareau conectate cu fundul pamantului) si ceai bun. Rontaim ceva, bem un ceai, stam la soare, admiram privelisti - fiecare dupa pofta inimii.
Plecam de la Kredarica plini de energie. (cam pe la ora 17)
Si pare ciudat, uitandu-ma la furnicile alea, sa realizez ca pe-acolo urcam, pe unde se zaresc acele mici siluete insirate pe traseu.
Aglomeratie mare la aceasta urcare. Sau mai corect spus, aglomeratie mare la coborare cand noi urcam. Nu pierdem nicio ocazie sa admiram haul din stanga, haul din dreapta sau haul din spate. Si peste tot in jur, numai creste, toate mai mici. Si imensitatea de cabana, tot mica se face.
Iar furnicile deasupra, tot mici sunt inca.
Cativa nori danseaza ametitor deasupra noastra. De parca nu este suficient ca emotiile te napadesc brusc cand privesti in jos, trebuie sa te ameteasca si norii, daca privesti in sus, sa fii sigur ca ajungi complet 'drogat' pe varf. Aleg privitul in sus.
Chiar si asa sunt putine momentele cand ni se sterge zambetul pe bucata asta.
Din cand in cand, destul de des, ne oprim sa facem loc celor care coboara. Si atunci ma uit mai bine in jos si recunosc ca desi frumoasa-i urcarea asta, tare ma mai bucura gandul ca noi urmeaza sa coboram prin alta parte. Cum o fi (coborarea) aia, mai vedem noi.
Suntem iar in umbra, ce bine! E cald, nesperat de cald aici sus. In tricou mi-e numai bine.
Apoi vantul isi face simtita prezenta. Chiar pe portiunile cele mai 'dragute' ale crestei si-a gasit si el a bate. Am luat pe mine polarul. Creasta e cam goala. Doua grupuri cu ghid trec pe langa noi coborand. Daca pana acum majoritatea celor intalniti erau in mare parte echipati doar cu casca, astia sunt legati in coarda. Sunt legati toti unul de altul, primul e ghidul si se tot asigura de balustrada. Cred ca si ultimul, nu-mi mai amintesc bine.. Mai merg putin si stop.
Ori creasta s-a facut ingusta rau, ori vantul si-a iesit din fire, ori amandoua deodata si inca un kilogram de morcovi. Vantul aproape ma da jos si n-am curaj sa mai merg. (Iar ideea unor bolovani in buzunar imi vine abia acum, cand imi amintesc de clipele acelea). Pare ca ma zboara. Ma fac mica, mica langa o piatra si iau si geaca pe mine.
Raluca si Adi ajung si ei. Eu parca vreau inapoi si parca n-am curaj sa trec pe aici. Auzi la mine, inapoi?! Dar asta imi trece cateva momente prin cap, ca efectiv nu pot acum sa trec mai departe pe aici. Si-o zic si cu voce tare... Stau un pic, gasesc un praf de curaj si trec in patru labe. Lipici mi-s mainile si picioarele pe toti bolovanii, vreo cativa metri (vreo doi-trei, cred).
Apoi traseul redevine calm si minunat.
Simt acum ca fiarele aste fac toti banii! Cea mai buna prietena mi-e balustrada. Desi vantul tot tare bate, daca am balustrada, merg fluierand. La fel si Raluca.
Ultimul urcus se apropie. Aici intalnim un grup de fete care ne ureaza distractie placuta. Mai apoi cele doua persoane care ne depasise in urcare coboara si ele. Intrebam de traseul nostru de coborare, dar nu stiu nici ei sa ne zica cam cum e, ca dificultate. Nu l-au facut inca, dar au vazut coborand pe acolo niste copii. Trebuie sa fie simplu, nu?! Floare la ureche, daca-i pentru copii. Enjoy!
Ajungem la punctul de trecere al frontierei spre acoperisul Sloveniei. Caut o hartie prin rucsac, gasesc un bon si incerc sa pun o stampila, dar daca nu mi-am adus tus de acasa ma multumesc doar cu niste urme, suvenir din Alpii Iulieni.
Si gata, cu stampila pusa, sunt sus. (cam pe la ora 19)
Cel mai sus! 2864 metri.
Eu vreau sa filmez ceva, bateria nu mai vrea. E frumos tare aici sus. Dar asta nu stiu cum s-o povestesc. Ajunge imediat si Raluca, apoi Adi. Ne bucuram ca suntem ultimii si avem tot varful numai pentru noi. Ne bucuram si ca Adi inca are cu ce ne poza.
Soarele mai are cam doua degete pana la orizont. Si-i frumos orizontul asta oriunde m-as uita.
Hai sa ne pozam repede, mai avem si de coborat! zic. Si daca tot n-avem steag cu noi, hai sa ne pozam cu asta, ca oricum imi place cam mult tara asta.
De pe varf, continuam spre pasul Dolic si cabana unde planuiam sa dormim - Trzaska Koca na Dolicu. Inca vreo doua-trei ore mai avem, zice Adi (sau asa imi amintesc eu acum ca zice). Si inca jumatate de ora de lumina.
Nu sunt eu prea incantata in aceste momente de ideea unui traseu complet necunoscut, facut la frontata. Noroc ca am nimerit cea mai buna vreme posibila. Si chiar daca soarele apune, rasare luna curand si e aproape plina. Si uite o cabana mai aproape, poate ar fi mai intelept sa mergem acolo.
Eu cu Raluca pornim primele. Vantul bate si pe aici destul de bine, pe prima bucata a traseului. Dar nu ne da prea multe emotii acum. Inapoi in sus n-are el curaj sa ne zboare. Nu ma pot abtine, insa, sa ma intreb ce ne-asteapta in fata, oare? Pe unde o fi traseul nostru?
Daca n-am studiat mai bine acasa, asa imi trebuie. Creasta din fata pare asa lunga si fioroasa, daca cumva trebuie sa o facem pe toata, am pus-o. Noroc ca imi place. Nici foame nu-mi e, nici frig, nici sete. Nimic. Si nici oboseala nu prea simt. Coboram, tot coboram. Eu am o viteza, de nerecunoscut. Si Raluca la fel. Zici ca asta am asteptat toata ziua, coborarea asta. Curand incepem a nu mai vedea liniutele rosii. Frontala intra in actiune. Si toate liniutele se vad din nou, marcand frumos si exact 'poteca' noastra spanzurata. Incep apoi sa apara si cablurile si devine totul mult mai usor.
Ne mai oprim cate un pic in asteptarea baietilor, ramasi in urma, fie sa pozeze cat mai mult din apus, fie sa isi calculeze mai bine pasii si prizele. Merge mai repede sa coboram fara sa folosim kitul de via ferrata, dar pentru ca suntem cam in fata, hai sa ne incetinim jucandu-ne cu carabele. Apoi vrem, nu vrem, ar cam trebui sa ii asteptam, ca vine o zona numai buna de dat cu pietre in cei din fata.
In saua in care traseul nostru spre saua Dolic o lua spre dreapta, hotaram sa facem stanga, sa ajungem la Planika, cabana care pare mai aproape. In plus, e parca mult mai usor sa mergi noaptea cand vezi unde trebuie sa ajungi. Alte frontale coboara si ele spre cabana pe muchia din stanga. Asadar nu suntem noi singurii cautatori de aventuri nocturne, se pare.
Incep sa ma bucur ca e noapte. Am ales bine, in fata coborarea pare aproape verticala. Cel putin la lumina frontalei mele. Nu vad decat perete in jos si hau. Mult hau, negru. Incerc sa caut poteca bine conturata prin grohotis, cea pe care o vazusem de sus, inainte de caderea intunericului, ca sa ghicesc cat hau ar putea fi, dar nu bate inca frontala mea pana acolo. Abia astept grohotisul. Am sa-i pup pietrele cand ajug la el. Coboram asigurandu-ne, la fel de repede. In gand fac versuri si incepe sa-mi placa tot mai mult. Cred c-am si cantat cate ceva. Nu cred, stiu sigur, dar nu-mi mai amintesc exact versurile care-mi veneau atunci pe melodia Am cu ce de la Partizan.
Nu stiu cam cat a mai durat pana la grohotis, dar n-am simtit ca ar fi fost mult sau prea mult. Deloc. La poteca insa, odata ajunsa, a trebuit sa ma tin de cuvant si sa pup o piatra. Vai, ce bine ca s-a terminat cu bine! Cabana e tot mai aproape. Luna apare si ea de dupa o muchie. Pe masura ce ne apropiem de cabana, traseul pe care tocmai am coborat e luminat de razele lunii. Iar stele deasupra sunt atat de clare si atat de multe.
Pe la 22 ajungem la cabana, unde primim patru locuri in camera comuna nr. 26. Raluca si Adi apuca sa-si ia fiecare cate o bere, dar mancare nu mai primim, ca-i tarziu. Nici in sala de mese nu mai putem sta, ca-i tarziu. Eu am un mar si niste biscuiti. Marul e tare bun. Biscuitii inca ii mai am. Ne mutam in camera, unde curand se da stingerea si se tot aude cate-un 'shhh, shhh'.. si cate-o gluma apoi, in slovena, cu rasul atasat.
A doua zi am coborat pe partea sudica a muntelui, pe frumoasa vale verde a celor 7 lacuri verzi-albastre, dar asta e deja din alta poveste.
....................................
Alte detalii posibil utile:
Cateva din costuri / persoana
Inchiriere lonje 2 zile - 8 eur
Cazare camping Kamne - 9.63 eur (august) 7.23 eur (septembrie)
Taxi camping Kamne - Aljazev dom - 12.5 eur (50 eur cursa)
Cazare Planika - 20.77 eur
Autobuz Bohinj - Lesce - Kamne - 7.8 eur
Toate traseele sunt marcate cu punct rosu si liniute ajutatoare, tot rosii si foarte dese, care marcheaza directia de mers. La fiecare intersectie de trasee sunt tablite, rosii si ele, cu timpul si destinatia si adesea si dificultatea traseului (triunghi simplu sau triunghi cu semnul exclamarii). Pentru traseele cu urcare din valea Vrata nu e nevoie de harta, dar pentru traseele din valea sudica, fara harta, noua ne-ar fi fost cam greu fara. Placutele ne conduceau din cabana in cabana, dar daca nu stiam dinainte pe la ce cabane trebuie sa ajungem, fara harta ar fi trebuit sa intrebam non stop care este cel mai scurt traseu spre Bohinj. Iar cabanele astea au niste nume, nici scrise nu-i usor sa le retii.
De echipa, ce sa mai spun? Echipa conteaza cel mai mult, intotdeauna. A noastra a fost de nota 10. Desi iesisem impreuna pe munte o data sau de doua ori, ne-am nimerit acum fix pe aceasi lungime de unda. Cel putin trei dintre noi. Caci oricat de spectaculos ar fi traseul si oricat de maret muntele, fara ei alaturi n-ar fi fost asta cea mai frumoasa vacanta.
Cum stiu ca e asta cea mai frumoasa vacanta?
Simplu. Sunt valabile cel putin trei din afirmatiile de mai jos:
*Pleci de acasa dimineata fara sa stii exact unde ai sa dormi diseara.
*Te trezesti zilnic foarte de dimineata, chiar inainte de rasarit, desi nu suna nici o alarma si n-ai nimic urgent de facut.
*Umblii pe strazi noi, in orase noi, fara vreun obiectiv anume de bifat.
*Descoperi ca iti ajung doar 4 minute sa faci un dus.
*Bei o bere rece la lumina lunii visand la traseul de maine.
*Vezi apusul de la peste 2500 m.
*Simti c-ai ajuns acasa desi ai ajuns intr-un camping, undeva intr-o alta tara in a carei limba stii numai cateva cuvinte.
*Bei o bere rece dupa doua zile pline pe munte.
*Traversezi cel mai inalt munte al Sloveniei de la nord la sud.
*Iti racoresti picioarele, dupa o zi de mers in bocanci, in cea mai limpede apa, unde pestii inoata calmi, la doar trei metri de tine, pe sub ratuste plictisite de atata frumusete.
*Dimineata te trezesti cu muntele la usa cortului iar seara vezi apusul in mare.
*Ajungi prima data la mare anul asta si prima data la marea Adriatica.
*Iti cumperi cercei la reducere.
*In loc sa dai cel putin 20 euro pe un loc in camping, dormi in curtea unui localnic binevoitor.
