Pentru ca n-am trei zile libere la dispozitie sa ajung pe taramul zanelor din Marele Retezat (mult visata mea intalnire cu Retezatul se mai lasa asteptata) si pentru ca nici o tura de doua zile nu se-arata clar la orizont.. sa fie Piatra Mare muntele meu pentru o zi din weekendul asta! Asa ca ma-nscriu pe ultima suta de metri. Zambete, sunt primita. Dar pornesc cu stangul si reusesc sa-ntarzii la intalnirile din gara si vineri si sambata.
Dac-as vrea sa descriu tura in cateva cuvinte, ar fi cam asa: padure, zmeura, padure, panorame, stanci, magari, padure, urzici, pestera, padure. Asadar, paduree!! Si recunosc, de la o vreme, nu prea ma mai incantau plimbarile lungi prin padure. Asa ca aveam, pe la orele diminetii, cateva emotii. Prima bucata, numa' buna de incalzire. Am cam scos limba pe asfalt, obicei al meu tare nepoliticos, de-au iesit toate emotiile din mine. Si-uite-asa, fara emotii, in viteza a doua, incepe distractia! Incepe coborarea. Nici nu realizez ca e prima data cand incep tura cu o coborare, ca am si ajuns in Valea Timisului si lucrurile intra in normal. Gata distractia, urcam. Mi-e tot mai draga padurea asta, mai ales ca, din loc in loc, poteca e presarata cu zmeura si mure. Meniul perfect, dupa doua ture cu afine.
Si mergeam noi, mergem, voiosi si relaxati, cu gandul si ochii dupa fructe, cazul meu, pana ne surprinde un mormait. Sa fi fost, sa nu fi fost urs. N-am aflat. Am continuat urcarea, un pic mai voiosi si-un pic mai putin relaxati. Eu, tot cu ochii si gandul la fructe.
Si-am tot mers asa cu ochii prin tufe pana la primul luminis. O privire-napoi a fost de ajuns sa ma distraga. Bucegii, in toata splendoarea lor, margineau cerul. Si m-a cuprins asa un dor.. Imi venise chiar o idee de duca si pentru duminica.
Urcam, tot prin padure, zmeura parca nu mai e.. pana ne iese-n cale poiana. Nu stiu ce nume are poiana asta cu indicatoare, inconjurata de padure si decorata frumos cu putina stanca, dar numai eu stiu cat de mine mi-a prins. Pana la stana, incercam varianta de grup compact. Gata cu frica de urs, urmeaza frica de caine (a se citi caini). Dar, surpriza, sus e liniste, stana e goala.. nici urma de ciobani, de oi si mai ales de caini. Putem admira in voie toata zarea. Nici nu mai stiu incotro sa ma uit. Bucegii intr-o parte, cu toata maretia lor, Piatra Craiului, stralucind undeva in dreapta, Baiului, cu varfurile sale golase, pe care Stefan ni le si prezinta: Neamtu, Rusu, Unghia Mare.. si mai erau cateva, parca.
Pe varf am ajuns pe la 12.45. N-am stat prea mult, doar cat pentru un biscuite si-o poza de grup, rasfirati prin iarba. In pas vioi am coborat la cabana, unde ne-am pricopsit, la masa, cu-n musafir cam magar din nastere, care nu ne-a parasit pana n-a primit cate ceva si pana n-a zarit alt grup pe care sa-l salute. Andreea ne-a servit aici cu niste biscuiti deliciosi. Dupa atatea discutii despre prajituri au fost excelenti. Iar Stefan ne-a dat bomboane. Apoi am vazut-o pe Edelweiss. O frumusete alba, simpatica si jucausa, cu aere de model canin. M-a cucerit pe loc si-am lasat-o sa-mi rontaie putin din degete.
Trecand pe langa niste pereti de stanca, printre balarii si urzici, mai apoi.. si, bineinteles, prin padure, ne-am continuat drumul.
Urmatoarea oprire, Pestera de Gheata. Aici aveam cam 20 min la dispozitie, parca. N-am fost curioasa sa ma informez cam ce-i cu pestera asta inainte de a ajunge aici, asa ca nu prea stiam la ce sa ma astept. Am intrat impreuna cu Mihai si Sorin, eu prima, fericita ca era in tura asta si putin de cataract si incantata ca vad si eu o pestera. (Mai fusesem intr-o pestera o singura data, intr-o iarna, undeva intre Cheile Bicazului si lacul Sfanta Ana, dar.. ori eram noi prea multi, atunci, ori pestera era cam mica, asa ca n-am fost prea impresionata.)
Inauntru, o senzatie tare faina. Parca eram in filmul 127 de ore si din clipa-n clipa avea sa cada peste noi unul dintre bolovanii agatati intre peretii de stanca. Urmeaza o bucata de coborat iar lumina naturala se pierde undeva in urma noastra. Aici intalnesc doua persoane, din alt grup, care n-aveau frontale sa inainteze. Eu, cu toate aripile primite de la atata stanca, nu prea indrazneam sa cobor singura. Se ofera sa ma-nsoteasca ei, daca le luminez calea, curiosi sa afle ce-ascunde intunericul pesterii. Perfect!
Ma folosesc de cablul montat, fara de care, probabil ca nu m-as fi incumetat sa cobor pe piatra uda si iata-ma jos. Mai merg un pic in fata si zaresc capatul. Atat?! Recunosc, incepuse sa-mi cam placa. Atat de mult incat i-am lasat pe ceilalti, care coborase si ei intre timp, sa urce primii, sa ma mai bucur putin de racoare. Si-apoi, imbatata de bucurie, avand capul in nori, desi inca in pestera, urc prima bucata, ma opresc, dau drumul la cablu si, neatenta, dau sa ma ridic. Zbang!! Direct in bolovan. M-a durut zdravan, dar a trecut destul de repede. Am pierdut insa entuziasmul si-am coborat cam incet, cu putin ajutor pe alocuri si cu mai putina incantare.
Padurea ne-a condus mai departe. Nu mai stiu exact ce s-a povestit, imi amintesc doar observatiile prea dese ale lui Mihai, cum ca am bocanci ca ai lui. Si ca ai lui Cornel si ca ai lui Stefan. Si daca tot se poarta modelul asta, la intoarcere, in tren, cineva a si venit cu ideea organizarii unei ture in care bocancii portocalii sa fie printre conditii. Am ajuns devreme la cabana Bunloc, unde era liniste. Mi-am gasit locul in iarba, sub un copac, pe care eu il credeam mar desi nu era si-am facut aici prima si singura poza din tura asta.
Am privit Brasovul, am localizat si Sfantu Gheorghe, orasul meu natal si-am mai baut un pic de apa cu gust intens de plastic. Cred ca asta e tura in care am baut cea mai putina apa, nu ca n-as fi avut, ci ca nu prea mi-a placut. Motivul: prima mea experienta cu un sistem de hidratare, ultima.
De aici putin a mai fost prin padure. Pe aceasta ultima bucata, fiind de prin partile locului, Zoli ne-a povestit cate ceva despre padurile taiate si furate de pe dealurile din jur. Prin urmare, ar trebui sa ma bucur mai mult de padure si sa umblu mai des, cu drag, pe la umbra ei.
Ne-am plimbat putin si prin Brasov, intai pe jos, printre case.. cu vedere la zid si blocuri.. cu 'powerpuff girls' agatate la ferestre, mai apoi cu autobuzul 35 vorbind despre cat de pretios e timpul liber si cat de fericita e alegerea de a nu munci peste program.
La intoarcere, in tren, am avut un vagon doar al nostru, cel putin pentru o bucata buna de drum, asa ca ne-am permis, fie sa dormim, fie sa spunem bancuri, povesti sau.. cate-o perla.
Desi scurta, in sensul ca a durat doar o zi, a fost o tura plina. Ne-am bucurat la maxim de vremea buna, am privit, cat ne-au tinut ochii, in toate partile, spre toti muntii din zona, am degustat cat mai multe sortimente de zmeura, crescuta la umbra de fag, de brad sau crescuta direct la soare, am citit aproape toate informatiile de pe indicatoare, am auzit sau am crezut ca auzim ursul, ne-am tratat de reumatism, preventiv, am redescoperit frumusetea padurii, ne-am aventurat in intunericul unei pesteri... Dar, lucrul cel mai important - am cunoscut oameni ca noi, frumosi si ne-am bucurat impreuna de munte, pe munte.
